Furtuna, după William Shakespeare. Versiune cîntată cap-coadă. Cu: Cătălin Babliuc, Lucian Iftime, Silvana Negruţiu, Anca Sigartău, Maria Veronica Vârlan. Scenografia: Andu Dumitrescu. Versiuni muzicale electronice: Alin Teglas. Traducere orientativă: Cristi Juncu. Regia tehnică: Mihaela Oance. Muzică, versuri, direcții: Ada Milea. Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

Cu spectacole-concert în care mixează muzica, teatrul, poezia cu un umor absurd, nu de puține ori negru, dar nu mai puțin jucăuș, Ada Milea și-a creat un stil artistic ușor de recunoscut și greu de imitat. Teatralitatea ei este puternică, fără să fie ostentativă, mizează pe text, adesea absurd ori suprarealist, pe o muzică cu inflexiuni folk, jazz și cu tușe rock, pe conexiunea cu lumea copilăriei (multe din instrumentele pe care le folosește sînt destinate copiilor) și o interpretare austeră, în contrapunct cu bogăția verbală și muzicală. Universul artistic al Adei Milea are ceva în comun cu cel al unui copil, combinația de umor și absurd, seriozitatea cu care tratează temele „mici” și un anume chef de joacă gravă, molipsitor de comică altfel. Unii regizori au intuit beneficiile pe care muzica ei, întotdeauna cîntată live, ar aduce-o în spectacole lor. Aș aminti numai de Alexandru Dabija, al cărui umor ascuțit face joncțiune cu cel al Adei Milea și care știe să îi ofere libertatea și spațiul de care ea are nevoie pentru a se exprima. Unii directori de teatru au intuit și că Ada Milea are nevoie, de la un moment încolo, să își creeze singură spectacolele, să își desfășoare spiritul ludic într-un concept propriu și într-un produs artistic pe care să-l controleze integral. A făcut spectacole-concert în mai multe teatre printre care Teatrul Național din Cluj, Teatrul Odeon, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu texte adaptate după operele lui Gellu Naum, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lewis Carroll sau Ian McEwan. Cea mai recentă premieră a sa a fost la Teatrul Bulandra cu Furtuna după William Shakespeare.

Fiind considerată ultima piesă a lui Shakespeare, deci avînd caracter testamentar, Furtuna este mai mereu tratată în cheie gravă, chiar dacă are ingrediente de feerie: un spirit care creează iluzii (Ariel), o ființă primitivă, monstruos-comică (mai ales prin bogăția înjurăturilor și a blestemelor – Caliban), personaje care practică magia (Prospero, Sycorax), tot felul de spirite, jucăușe sau bosumflate, și desigur o poveste de dragoste. Ce reușește Ada Milea este să surprindă feeria și să facă accesibilă povestea, fără a pierde straturile profunde ale textului.

Dacă Shakespeare a lăsat în Furtuna vreo concluzie privind, hai să zicem cu vorbe mari, înțelesul vieții, aceasta ar fi că viața este o iluzie, că sîntem cu toții pioni în piesa unui spirit universal care ne mînuiește ca pe niște marionete. În spectacolul Adei Milea sînt trei niveluri de iluzie. Unul este cel al narațiunii: Prospero, ajutat de Ariel, produce o furtună iluzorie care provoacă naufragiul uzurpatorului său Antonio și al anturajului acestuia. Ariel mai provoacă și alte magii, de mai mică anvergură, de-a lungul poveștii. Alt nivel este cel filosofic: sîntem morți sau sîntem vii? se întreabă Prospero/Regele de Napoli și Caliban/Antonio. Furtuna lui Prospero și Ariel este magică nu doar pentru că aduce uzurpatorul la uzurpat, ci și pentru că face ca aceia care păreau să fi murit să fie în viață, de fapt, adică creează iluzia morții. Dar oare moartea este o iluzie sau viața pe care (ni se pare că) o trăim? Al treilea nivel al iluziei este cel al teatrului. Scena este aparent goală, zic „aparent” pentru că, dincolo de arsenalul de microfoane, camere de filmat și ustensile de cîntat, există o aglomerare de cabluri a căror funcție este, pe lîngă cea practică, de a conecta sculele de cîntat și de vorbit (care se puteau conecta, probabil, și fără harababura de fire), de a arăta cum se produce „magia” teatrului. Ariel susține asta, indicațiile pe care le dă celorlalți cînd îi vrăjește sînt, de fapt, anunțurile regizorului tehnic de intrare/ieșire din scenă. Practic, Furtuna este un spectacol eviscerat, cu interiorul la vedere, o formă de magie în care mecanismul producerii iluziei este vizibil. Scenograful Andu Dumitrescu are partea lui de merit în vizibilizarea iluziei teatrale ca promotor al scenografiei tehnice, digitalizate și funcționale în detrimentul calofiliei. Prin urmare, valurile izbind țărmul, proiectate peste cabluri și microfoane, este o imagine care îl reprezintă.

Melancolia pe plajă (deloc turistică), privind în zare marea, pe care ne-o induce scena din deschiderea concertului, urmată de descompunerea angrenajului teatral în paralel cu cel narativ, dublată de inserțiile filozofice, tăiate muzical și comic, este un cocteil care trebuie susținut actoricește. Și Ada Milea reușește ca de obicei să provoace actorii să iasă din rolurile standard. Cei cinci actori joacă mai multe personaje sau asigură tehnic partea audio. Cătălin Babliuc este cameleonic actoricește – trece rapid de la îmbufnatul Caliban la etern entuziastul îndrăgostit Ferdinand – și foarte bun muzical, cu o ușurință de a cînta în felurile stiluri. Lucian Iftime, unul dintre actorii cu o voce remarcabilă – mă aștept mereu să strige „Bravo, Silva” precum basul-cîntăreț de cor bisericesc invocat de arendașul Șamraev în Pescărușul lui Cehov –, este neașteptat de maleabil, inclusiv muzical. Silvana Negruțiu face o Miranda standard feminină, cu o perucă blondă, de sub care se ițesc cîteodată răbufniri de personalitate (de asta îl joacă bine și pe bufonul regelui, Trincoola). „Ariel e două femei”, zice Caliban, adică una, Anca Sigartău, care dă indicațiile și, sub aspectul copilăresc-inofensiv, ascunde o autoritate incontestabilă, alta, Maria-Veronica Vârlan, care manevrează audio vocile (prin looper) și produce tehnic iluziile create de prima. Căci insula lui Prospero este „o insulă de sunete” așa că magia e auditivă, iar tehnica care dezvrăjește iluzia este vizuală.

Furtuna este un spectacol care amintește de suferința acestui timp, dar și de partea luminoasă a vieții pe care, deși vremurile ne apasă, ne-am face un bine să ne-o amintim.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Sorin Badea