- în traducere liberă -

Dacă tot şi-au luat obiceiul de a se boteza cu numele unor personalităţi, persoane sau personaje ilustre (uneori, doar pe plan local), teatrele şi trupele ar face bine să-şi onoreze „patronii“, măcar la date „rotunde“, prin evenimente care, mai mult sau mai puţin festiv, să-l poată situa pe respectivul patron în conştiinţa publică – şi mai ales în conştiinţa publicului –, dînd sens, totodată, acestui apetit onomastic dezlănţuit imediat după 1990; ca reacţie, fără îndoială, la îndelungatele decenii cînd un singur nume avea voie să răsune în cetate, să figureze în inscripţii cu amplasament obştesc, să pătrundă în conştiinţe. Foarte puţine dintre aceste frontispicii „personalizate“ au ocupat însă cu adevărat locul pe care contau să-l obţină, şi majoritatea scenelor sînt cunoscute atît lumii largi a mergătorilor la teatru, cît şi lumii îngust(at)e a membrilor breslei, nu prin denumirea lor brevetată, ci, simplu, prin situarea lor geografică. (Aş paria, de pildă, că aproape oricine ştie despre ce este vorba cînd aude de Teatrul Dramatic din Galaţi, dar că aproape nimeni nu are idee cine a fost „naşa“ Fani Tardini.) Şi exemple sînt cu duiumul. După cum există şi situaţia cînd un teatru se legitimează printre cunoscători prin numele conducătorului său – situaţie extrem de rară, căci extrem de rari sînt conducătorii ale căror performanţe artistice şi, eventual, manageriale pot inversa astfel polii faimei. Totuşi, astăzi, „la Tompa“ nu înseamnă pentru nimeni din mediul scenei Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, Compania „Tompa Miklós“ (de limbă maghiară), ci Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde este director Tompa Gábor, fiul celui de dinainte. Nu numai cărţile au destinul lor.
 
Spre a conjura, probabil, acest destin, mai-sus pomenitul ansamblu a folosit prilejul împlinirii unui secol de la naşterea lui Tompa-senior (dispărut în 1996) pentru a-i reîmprospăta amintirea atît în oraş, cît şi în întregul spaţiu transilvănean de limbă maghiară, printr-un minifestival ce a cuprins, în afara activităţilor specifice unor asemenea momente (dezvelirea de inscripţii comemorative, întruniri de evocare a personalităţii omagiate, vernisaje de expoziţii tematice etc.), cîteva reprezentaţii (proprii sau invitate), precum şi o dezbatere pe tema viitorului administrativ şi artistic al Companiei „Tompa Miklós“. Nu am putut frecventa, din păcate, decît o mică parte dintre aceste „acţiuni“, pentru că m-am îmbolnăvit, odată ajunsă la Tîrgu-Mureş, şi am zăcut fără glorie, o zi şi jumătate, cu tot felul de ceaiuri la căpătîi; şi drept e că nici Căile Ferate Române, cu orarele lor limitative, nu m-au ajutat prea mult. (Zice gura lumii că aceste orare sînt special făcute ca să încurajeze năvala călătorilor spre numeroasele linii particulare de autobuze şi microbuze interorăşeneşti, care aparţin tot mai-marilor din transportul feroviar public. Oameni răi...) Pe scurt, am văzut a doua jumătate a celei mai recente premiere (Svejk de Jaroslav Hasek-György Spiró, în regia lui Elemér Kincses, fragil ca arhitectură şi expresivitate), o reprezentaţie întreagă, cu o vechime de cîţiva ani (Locţiitorul lui Caligula de János Székely, în regia aceluiaşi Kincses, o montare solidă şi inteligentă, cu tensiune bine gradată şi soluţii simple, dar pregnante), şi, în fine, prima parte a unei producţii din stagiunea trecută (Evantaiul de Carlo Goldoni, în regia lui Csaba Kiss, care a şi prelucrat substanţial textul, transformîndu-l într-o „canava“ propice improvizaţiilor, spectacol vioi, simpatic şi graţios). Nu am participat la nici una dintre activităţile dedicate special lui Miklós Tompa, deşi m-ar fi interesat (omul a fost unul dintre cei mai activi animatori teatrali din anii ’60-’70, fondator şi director al Teatrului Secuiesc din Tîrgu-Mureş, apoi al Teatrului Naţional de aici, precum şi un regizor prolific), dar am asistat la o dezbatere semi-publică (avînd ca invitaţi cîţiva dintre foştii „manageri“ ai ansamblului, precum şi critici, regizori, universitari şi actori) pe tema soartei care aşteaptă (sau pîndeşte) compania purtînd numele sărbătoritului. Au fost aceste prezenţe parţiale suficiente pentru a-mi face o idee despre subiect? Da şi nu.

În mod evident, trecutul a constituit un pretext pentru sondarea viitorului trupei prin intermediul prezentului ei. Trecutul sună bine – cel puţin pînă în urmă cu circa un deceniu. Prezentul e asemănător aceluia al multor teatre din România: actori buni şi foarte buni (deşi personalităţile puternice, „pilonii“, încep să lipsească), adunaţi într-un „colectiv“ care nu-şi găseşte calea, orientarea, stilul şi scopul. Viitorul? Este, în clipa de faţă, pe muchie de cuţit, între speranţe manageriale încă neconfirmate şi realităţi dure de neevitat. Probabil, cea dintîi mişcare pe care ar avea-o de făcut Compania „Tompa Miklós“ ar fi să hotărască dacă şi cît doreşte (sau poate) să se integreze acelei instituţii create arbitrar, dar care, în timp, a devenit un organism cu viaţă autonomă – Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, unde compania maghiară coexistă cu aceea românească (numită „Liviu Rebreanu“ şi complet absentă din aceste zile festive) într-o simbioză de care s-ar putea să nu fie conştienţi nici unii, nici alţii, dar care face, în mod ironic, ca ambele trupe să-şi apere „specificul“ autoclaustrîndu-se în „tradiţii“ discutabile, să oscileze (de aceea) simultan între excelenţă şi decădere, să întreţină, în fine, o tensiune surdă ce le dăunează amîndurora. Poate, dacă ar uita că activează într-o zonă „dificilă“ şi s-ar ocupa mai întîi de teatru şi abia apoi de orice altceva, şi „Tompa Miklós“, şi „Liviu Rebreanu“ s-ar simţi ceva mai bine.

Împreună şi pe cont propriu.

Alice Georgescu este critic de teatru.