Maskar, de Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol, scenografia: arh. Gabi Albu, muzica: Jak Neumann, Video design: Elena Găgeanu, producător Asociaţia Culturală ADO. Cu: Katia Pascariu, Viorel Cojanu. Centrul Educaţional Replika. 

Imaginează-ţi că ai un copil. Îl înveţi de mic tot felul de lucruri: sporturi, muzică, limbi străine. Este momentul propice să îi dezvolţi aptitudinile, să pui baza deprinderilor de mai tîrziu. Tot acum îi stabileşti modul de a gîndi. Îi colorezi lentilele prin care va privi lumea. Îl înveţi prejudecăţi, clişee, atitudini discriminatorii. Sau umilinţă, sărăcie, agresivitate. Ce pui acum în mintea unui copil va deveni bagajul său esenţial în viaţă. Cercetătorii (nu cei britanici) au demonstrat prin mai multe studii că traumele se transmit genetic. Dacă bunicii au trecut printr-o experienţă negativă, ADN-ul nepoţilor va conţine modificări generate de aceasta (de exemplu, studiul unor generaţii care au trăit perioade de foamete arată efectele acesteia la nepoţi, nu doar la descendenţii direcţi). Un copil duce astfel cu el nu doar experienţele proprii, ci şi pe cele ale înaintaşilor lui.

Avem pînă acum mai multe premise. Toate sînt luate în considerare în proiectul Maskar, derulat de Asociaţia Culturală ADO şi finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României. Proiectul a început cu o documentare în comunitățile de romi din Turnu Măgurele și Alexandria, în urma căreia a fost creat un spectacol pe un text de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, cu actorii Katia Pascariu și Viorel Cojanu, jucat la Centrul Educaţional Replika. Maskar (în limba romani înseamnă „între“) este un spectacol informal despre comunitatea romă, istoria şi prezentul ei, despre limbă şi obiceiuri, despre modul de trai şi contextele socio-politice care l-au influenţat. Spectacolul analizează perspectiva majorităţii (a românilor) în raport cu minoritatea romă şi produce o confruntare a prejudecăţilor şi clişeelor pe care le are şi de care se foloseşte majoritatea în relaţia cu romii, cu realitatea lor, dar şi cu prejudecăţile şi clişeele acestora. Spectacolul rămîne însă permanent în zona de analiză a majorităţii, chestionează reflexele acesteia în raport cu romii, prejudecățile instituite prin educaţie, perpetuarea atitudinilor discriminatorii. Se ciocnesc mentalităţi deprinse în copilărie: majoritarii învaţă să fie cuminţi că altfel „vine ţiganul şi îi ia“ (cultivarea prejudecăţilor în procesul de educaţie prin poziţionarea negativă a unei etnii) şi minoritarii învaţă umilinţa şi sărăcia (conform Eurostat, aproximativ 40,2% din populația României era expusă în 2014 riscului de sărăcie și excludere socială; aici se include o mare parte din populaţia romă).

Spectacolul conţine scene care ilustrează conflictul mentalităţilor, dintre care două sînt semnificative: cea a în­tîlnirii accidentale dintre o bătrînă romă şi un copil român, şi cea a sărbătoririi zilei de naştere a unui copil român, fără ca prietenul său rom să fie invitat. În prima scenă, clişeele negative deprinse de acasă de către copil se lovesc de realitatea reprezentată de bătrînă. Sînt panoramate locuri comune adînc înrădăcinate în mentalul colectiv majoritar (romii nu muncesc, pleacă în străinătate la cerşit şi furat etc.) şi realităţi dramatice (zidul care separă minoritatea romă de majoritate, ca în Baia Mare, disoluţia familiilor, dispariţia meseriilor tradiţionale etc.). În cealaltă scenă, prietenia dintre un copil român şi unul rom este sabotată de părinţii primului. Momentul conţine o minimă interactivitate cu publicul, de unde se aleg cîţiva „participanţi“ la petrecerea aniversară. Spectatorii pot fi „români“ sau „romi“, deci pot experimenta ambele tipuri de mentalitate. Este o formulă simplă de poziţionare, doar pentru o clipă, a publicului în pielea personajelor şi de confruntare, astfel, cu propriile mizantropii. Trebuie spus că există multe personaje-copii, esenţiale în conceptul spectacolului, căci este vorba, în primul rînd, de o investigare a modului în care prejudecăţile adulţilor influenţează semnificativ mentalul copiilor, perpetuîndu-se.

Scenele de dramă sînt tăiate de intermezzo-uri muzicale care livrează, sub forma unui jazz-rock energic (muzica: Jak Neumann), informaţii despre istoria romilor şi explică noţiuni (termenul „rom“ – „om“ în limba romani, un sens neutru, spre deosebire de „ţigan“, care provine din grecescul atsinganoi – „intangibil“, cu sens peiorativ). Spectacolul funcţionează pe alternanţa între informare (prin muzică) şi ilustrare (prin dramă), constituindu-se într-o lecţie performativă despre etnia romă. Target-ul este însă publicul majoritar, care trebuie să lucreze cu propriile prejudecăți şi să-şi ajusteze cunoştinţele despre ceilalţi. Teatralitatea este austeră, cu cîteva jocuri de lumină şi proiecţii pe manechine (care capătă astfel identităţi alternative, aluzie, poate, şi la arbitrariul care ne face să fim majoritari sau minoritari) sau pe zidul care separă comunităţile şi pe care umbrele bătrînei şi copilului, diferiţi ca etnie, se dovedesc identic umane.

Regizorul Radu Apostol a lucrat cu doi dintre colaboratorii săi constanţi, Katia Pascariu şi Viorel Cojanu, actori versatili, care trec cu uşurinţă prin personaje de tot soiul şi de toate vîrstele. De altfel, ei sînt actori antrenaţi în zona teatrului educaţional pe care Mihaela Michailov şi Radu Apostol o dezvoltă de cîţiva ani cu rigurozitate (nu doar prin ateliere şi spectacole, ci şi prin publicarea unor cărţi cu metodele lor de lucru şi piesele de teatru aferente) şi în care se poate include şi Maskar, căci, deşi spectacolul este focusat pe investigarea prejudecăților majorităţii în raport cu minoritatea, accentul cade pe rolul acestora în educaţia copiilor.

Maskar este un spectacol necesar (nu perfect), focusat pe demontarea unor prejudecăţi de-a dreptul „axiomatice“ din mentalul colectiv majoritar. Şi apropo, în limba romani nu există un cuvînt pentru „fericire“. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă