● Pe ei!, regie și scenariu: Ionuţ Caras. Cu: Andrei Mărcuţa, Bogdan Neciu, Viktor Hegedus, Tibor Szekely, Dragoş Ioniţă, Alina Mişoc, Diana Buluga, Alexandra Cheroiu, Ionuţ Caras şi Ciprian Butnaru. Afiş: Ciprian Butnaru. Un proiect creat de Texte bune în locuri nebune, Cluj, în parteneriat cu Memorialul Închisoarea Pitești şi Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

 

Producţia Pe ei!, creată de un grup de artişti conduşi de actorul Ionuţ Caras, intră pe un teren complex şi delicat al recuperării istorice: fenomenul Piteşti. În cadrul proiectului Texte bune în spaţii nebune, iniţiat acum doi ani la Cluj, Caras şi colegii săi au abordat teme, texte, formate performative marginale – în sensul situării lor în afara standardului de interes al teatrelor de stat – reprezentate în spaţii neconvenţionale. Unele dintre producţiile lor sînt site specific, adică create special şi în legătură directă cu un spaţiu. Este şi cazul Pe ei!, o lectură performativă – cu accent pe performativ – care combină informaţii despre regimul de detenţie din anii 1949-1952 de la Piteşti, documente, fragmente din studii istorice, mărturii ale foștilor deținuți politici şi pasaje literare din operele acestora.

Demersul este curajos, căci vine la intersecția a două discursuri tranşante în societate, unul dominant, care prezintă violenţele din penitenciar şi martirizează deţinuţii, ignorînd conexiunea acestora cu regimul criminal legionar, altul care încearcă să dezeroizeze aşa-numiţii „sfinţi ai închisorilor“, riscînd însă să minimalizeze ororile detenţiei şi să atenueze responsabilitatea regimului comunist pentru asta. Cum lucrurile nu se separă chirurgical în istorie, conexiunea între legionari şi comunişti nu s-a produs exclusiv de pe poziţii opuse, ci a presupus şi complicităţi, şi transmiterea unor tehnici, inclusiv de tortură, de la unii la alţii, şi folosirea/exploatarea unor aderenţi ai unei mişcări în favoarea celeilalte. Lucrurile sînt gri – şi acesta este un laitmotiv explicit enunţat în Pe ei!, iar asta poate fi exemplificat prin fenomenul Piteşti, unde foştii legionari, dar şi oponenţii sau potenţialii oponenţi ai noului regim comunist au fost supuşi unor torturi abominabile, fiind forţaţi să devină, la rîndul lor, torţionari. Metoda a fost reprodusă în alte închisori, unde deţinuţii-torţionari au fost redistribuiţi după reconvertirea penitenciarului de la Piteşti în închisoare de drept comun. Sînt „sfinţi“ deţinuţii? Este justificată violenţa împotriva lor? Putem judeca în alb şi negru?

Mecanismul care a făcut posibile aceste orori, care include interferenţa dintre violenţa legionară şi puterea comunistă, trebuie investigat cu atenţie, căci contextul istoric era tulbure, iar documentele au fost alterate, mistificate, deturnate spre propriul interes de cei care au deţinut ulterior puterea. Ceea ce rămîne cert este violenţa regimului de detenţie, redat prin mărturiile supravieţuitorilor. Piteştiul a avut însă, dincolo de rolul de iniţiator al reeducării, o specificitate care pare să nu fi fost reprodusă în alte părţi (conform istoricului Thierry Wolton, există însă similarităţi cu China şi Cambodgia): „liturghiile negre“ – o formă de tortură scatologică (apud Wolton: „reeducarea scatologică“), ce implică şi acţiuni sexuale. Acest odios procedeu, cu o componentă performativă (teatralitatea era o caracteristică a propagandei legionare), ducea la animalizarea deţinuţilor, moment în care aceştia deveneau o masă de manevră „reeducabilă“, adică erau pasibili să se transforme, la rîndul lor, în instrumente de tortură.

Pe ei! se concentrează asupra torturii, inclusiv a „liturghiilor negre“, redate naturalist, ca un duş rece. Dacă violenţa fizică este formală, coregrafiată – corpuri care vibrează, se zbat, suferă, sincron şi secvenţial, într-un continuum al torturii –, cea sexual-scatologică este explicită, asumată şi, prin asta, şocantă. Este meritul actorilor că lucrurile rămîn pe muchia suportabilităţii (atenţie la restricţii: vîrsta indicată pentru spectatori este de peste 18 ani).

Eugen Ţurcanu, primul deţinut devenit torţionar, fost legionar şi comunist, oportunist de o cruzime inimaginabilă, instrument al sistemului comunist, care însă îl ucide fără ezitare atunci cînd nu îi mai este util, este personajul central al performance-ului, dar nu unul formal psihologic, ci mai degrabă o carcasă pentru materializarea ideii de tortură. Personajul este asumat, pe rînd, de toţi performerii („Eu sînt Ţurcanu“), personalitatea lui şi modul de acţiune fiind astfel relativizate prin mai multe versiuni, fără a fi vreuna justificativă. Ceea ce se explică este mecanismul de transformare a victimei în călău (acel dezarmant „Baţi ca să nu mai fii bătut“, invocat de foştii deţinuti, care transpare şi din poeziile acestora, incluse în spectacol). Țurcanu este produsul a două regimuri politice criminale, fiecare cu instrumentele sale de seducţie şi control. De exemplu, un insert muzical, cu Cîntecul legionarilor căzuţi, intonat de performeri cu trimitere directă la biografiile deţinuţilor, demonstrează cum funcţiona charisma legionară, prin trezirea sentimentului de apartenenţă la grup (etnică, religioasă), exacerbarea naţionalismului şi a masculinităţii. Documentele citate – şi citite – arată, în alt registru, cum regimul comunist s-a folosit de experienţa violenţei pe care o aveau cei ca Ţurcanu şi chestionează veridicitatea unor arhive.

Pe de o parte, spectacolul oferă informație (încă prea puţin cunoscută), pe de altă parte, prin performativitatea dură, care biciuieşte psihicul și afectul, scoate spectatorul din pasivitate, măcar prin crearea unui disconfort. Jucat la Piteşti (dar şi la Cluj), în curtea interioară a penitenciarului, cu vedere la Camera 4, locul principal de tortură, Pe ei! a adus public în spaţiul închisorii, oferind o experiență performativă completă. Muzeul devine astfel vizibil, iar istoria lui, un pic mai cunoscută şi, sper, generatoare de întrebări.

Piteștiul a fost un loc infernal al istoriei noastre în care utopiile extreme, de dreapta şi de stînga, au produs o perversă şi sinistră anihilare a umanităţii. Metodele de tortură au atins atunci nişte culmi care au depăşit limitele imaginarului, reducînd fiinţa umană la nivelul său animalic. Şi totuşi, a fost posibil. Fenomenul Piteşti trebuie investigat în continuare pentru a putea înţelege, măcar parţial, resorturile mecanismului care i-a permis să existe. Ca să nu îi mai permitem.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Sabina Costinel (sus), Otilia Bercaru (jos)