Teatrul este o artă complexă, ce înglobează mai multe arte care trebuie să funcţioneze în spectacol ca un întreg, producînd asupra spectatorului un efect unic, unde contribuţia specifică a fiecăreia dintre componente urmează să se facă simţită fără a se impune faţă de celelalte. Am exprimat cu vorbe mai simple (ei, da!) ideea principală a anilor de studiu (trei, patru ori, poate, cinci, cum era la început de tot) pe care îi parcurge un student la Teatrologie pentru a putea, la sfîrşit, să privească lucrurile care se întîmplă pe scenă altfel decît prin prisma piesei de teatru, a textului – element, fireşte, cu pondere majoră, dar nu definitoriu. 

E drept, spectacolele de azi te pot învăţa mai degrabă că teatrul e un loc unde se dansează, se cîntă, se fac acrobaţii, se desfăşoară proiecţii video – şi, din cînd în cînd, se vorbeşte, dar nimeni nu aude ce... Aici nu este deocamdată cazul să insistăm... Destul să conchidem că, din diverse pricini, teatrul contemporan a început să se sprijine tot mai apăsat pe artele-surori, dar nu punîndu-le la treabă în folosul şi sub controlul său, ci lăsîndu-le, cumva, să facă treaba în locul lui. În practică, nuanţa e mai puţin subtilă decît pare „în teorie“. Oricum, pe scenele româneşti de teatru se pot vedea din ce în ce mai multe spectacole întemeiate pe mişcare, ceea ce, pînă la un punct, nu e rău. Mai ales dacă ele permit actorilor să capete abilităţi noi ori să-şi pună în valoare aptitudini mai rar exploatate. Am văzut recent două asemenea spectacole. 

Primul este co-produs (et pour cause) de Centrul Naţional al Dansului, care a găzduit, cu acest prilej, în premieră din cîte ştiu eu, Compania D’Aya. Compania D’Aya este o trupă independentă, alcătuită, în principal, din... iniţiatoarea sa, Chris Simion, un veritabil personaj al vieţii noastre teatrale, un personaj controversat (adică bîrfit, înjurat, invidiat), în primul rînd pentru că munceşte fără încetare – cînd mai bine şi cînd mai rău, dar fără încetare: face proiecte, descoperă (sau născoceşte) spaţii de joc, „atacă“ teme inedite, invită personalităţi din domeniu să joace în spectacole sau, măcar, să i le vadă, îşi duce montările în turnee neverosimile ş.a.m.d. Este, înainte de toate, un animator teatral dintr-o speţă aproape inexistentă la noi. În colaborare cu CND, Chris Simion a produs un spectacol intitulat 7 blesteme... cerute, făcute şi legate, al cărui scenariu l-a şi imaginat, sub controlul ştiinţific al distinsei cercetătoare într-ale etnografiei Doina Işfănoni. Este vorba (cum spune şi titlul) despre o suită de obiceiuri populare din zona practicilor mai puţin avuabile sau recomandabile, dar, după cum ştim cu toţii, intens frecventate – şi anume, nu doar de locuitori ai unor sate obscure... Scenariul (căruia un plus de structurare nu i-ar fi stricat deloc) înşiră diverse momente din viaţa personală ori a colectivităţii – naştere, căsătorie, trădare, secetă, molimă etc. – prin care trec eroii (o babă arhetipală şi doi tineri îndrăgostiţi, plus două apariţii cu multiple roluri) de-a lungul existenţei. Fondul muzical constă în folclor autohton autentic, pe care cei doi excepţionali dansatori invitaţi de la Opera din Salzburg, Cristina Uţă şi Cristian Tarcea, au coregrafiat episoadele jucate de actori, adică de Adriana Trandafir (revenind, acum, şi la o mai veche pasiune, cîntecul popular), Irina Duţă şi George Corodeanu. Ideea spectacolului este excelentă; realizarea suferă oarecum, în special din cauza aglomerării tematice: materialul ar fi ajuns cu prisosinţă pentru o serie de trei-patru montări. Sper că acestea vor şi apărea, pentru că folclorul e o sursă inepuizabilă nu doar de inspiraţie, ci şi de potenţial teatral in nuce. 

Este ceea ce demostrează şi producţia Teatrului Foarte Mic intitulată Crazy Stories in the City. Chiar aşa, pe englezeşte; de ce, ştie Dumnezeu (dacă...), fiindcă dincolo de acest ambalaj „fitzos“ găsim cîteva basme populare (cel cu vulpea şi cu ursul ori cel cu merele de aur, spre exemplu), foarte frumos puse în imagini cinetice de coregraful Arcadie Rusu, într-o scenografie minimă (Cristina Barbu ilustrîndu-se preponderent la capitolul costume şi măşti) şi cu un ecleraj (Iulian Băltăţescu) subtil expresiv. Fără cuvinte, pe muzici populare inspirat alese şi (re)mixate, şapte actori ai Teatrului Mic – Oana Albu, Vitalie Bantaş, Avram Birău, Ruxandra Enescu, Ştefan Lupu, Valentina Popa şi Radu Zetu – evoluează (cu sprijinul „de profil“ foarte discret al dansatoarelor Galina Bobeicu şi Ioana Marchidan) impecabil, într-o echipă omogenă şi performantă, cu o bucurie a jocului ce se transmite din plin auditoriului. E un spectacol neobişnuit pentru instituţia bucureşteană; disponibilitatea profesională (şi profesionistă!) şi entuziasmul actorilor merită însă ca iniţiativa să fie perpetuată. Eventual, mai pe româneşte... 

Alice Georgescu este critic de teatru.