● Festivalul Naţional de Teatru, Ediţia a 29-a (18-27 octombrie 2019). 

Unde sîntem după 30 de ani de libertate? Cum ne-am transformat, ce am acumulat şi ce am pierdut, cum s-a modificat identitatea noastră în acest timp? Cum ne raportăm la trecut şi care este perspectiva de astăzi asupra istoriei recente? Ediţia actuală a Festivalului Naţional de Teatru, a 29-a, s-a racordat şi ea la problematica anului: identitatea noastră la 30 de ani de la Revoluţie. Printre cele 42 de spectacole din selecţia naţională, există mai multe producţii care abordează concret şi direct gestionarea relaţiei complexe cu trecutul (recuperarea istoriei de la istorici). Dintre acestea, cîteva au făcut de-a lungul acestui an subiectul unor cronici în Dilema veche, astfel că nu voi reveni asupra lor.

Nu regret nimic, un text al lui Csaba Székely montat de Lendvai Zoltán la Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare ridică o problemă care pluteşte în societate, cu acutizări politice în diferite momente (de regulă, electorale): Securitatea şi supravieţuirea profesională a sistemului şi a oamenilor din fosta poliţie politică, ba chiar dominaţia lor în diferite zone ale societăţii. Dincolo de asta însă, textul pune problema conştientizării şi asumării trecutului, ca etapă obligatorie pentru însănătoşirea vieţii publice şi şlefuirea identităţii, personale şi naţionale. Şi aici putem înlocui Securitatea cu alte schelete ascunse în dulapul naţional (pogromul de la Iaşi, genocidul de la Odessa etc.), recunoscute la nivel oficial, ca o condiţie obligatorie pentru aderarea la Uniunea Europeană, dar neasumate public (decît prin excepţie) nici în manualele de istorie, nici în media sau cultură. Personajul din Nu regret nimic, Dominik (Rappert-Vencz Gábor), fost ofiţer de Securitate, trăieşte singur, izolat, cu sentimentul că „am fost trădaţi“ – puţinele condamnări penale ale securiştilor erau, de fapt, urmarea unor conflicte din interiorul reţelei şi a „debarasării“ de membrii inutili sau indezirabili. Cînd un fost coleg (Nagy Csongor Zsolt) apare pe neaşteptate cu o propunere de revenire în reţea, Dominik realizează că fosta Securitate, care s-a adaptat noii realităţi şi operează în continuare, a rămas la fel de periculoasă pentru cetăţeni, dar şi pentru propriii angajaţi sau colaboratori. Dominik este prizonierul unui discurs autovalidant, pseudo-patriotic şi justificativ: are motivaţii pentru toate acţiunile sale trecute şi refuză, cu obstinaţie, măcar să reflecteze asupra lor, dacă nu să le reconsidere cu totul. Spectacular, prizonieratul lui Dominik în trecut se reflectă în universul locativ: un apartament de bloc, conservat – cu mobila, hainele şi electrocasnicele vechi (decor Bátonyi György, costume Szabó Anna) – ca o capsulă a timpului. Personajul este „deţinut“ de bunăvoie aici şi refuză să se elibereze, dar închisoarea sa este mentală, nu fizică. Continuînd să rostogolească discursul despre datoria faţă de ţară ca justificare a acţiunilor Securităţii, Dominik arată, de fapt, că nu face faţă adevărului. Cînd acesta îi intră pe uşă (sub forma Lizei – Keresztes Ágnes), toată armura de argumente se prăbuşeşte. Este interesant că violenţei poliţiei politice comuniste (a statului) îi corespunde aici violenţa domestică (a individului). Dacă violenţa politică putea fi pusă în responsabilitatea unui regim dictatorial, cea casnică (aproape 100 de cazuri de violență domestică au fost reclamate în fiecare zi a anului trecut, potrivit unei statistici a Inspectoratului General al Poliţiei) arată că societatea în ansamblul ei este greşită. Nu regret nimic este un spectacol despre exorcizarea politică prin asumarea trecutului şi, din păcate, despre eşuarea continuă a acestei asumări.

Cu Jurnal de România. Timişoara, al treilea episod (după Sfîntu Gheorghe şi Constanţa) dintr-o serie de spectacole multidisciplinare despre oameni, locuri şi istoria dintre ei, Carmen Lidia Vidu face o radiografie a oraşului de pe Bega, viitoare Capitală Culturală Europeană în 2021, promotoare a unui discurs autoflatant: o comunitate urbană multietnică şi multiculturală, cu iz occidental, mai avansată civilizaţional decît restul ţării etc. Mixînd biografiile, autoperformate discursiv, ale actriţelor cu imagini (fotografii şi înregistrări video) şi sunete (muzică, fragmente audio din timpul Revoluţiei etc.), regizoarea obţine un portret 3D al Timişoarei contemporane, dincolo de retorica publică. Istoriile personale, mai toate dominate de eclectismul etnic şi de nevoia de redefinire identitară în noua realitate, unele marcate de traume, trecute sau prezente, care se conectează cu fenomene sociale (exemplu: alcoolism, abuz fizic), se dezvoltă în raport direct cu oraşul, fie prin acceptarea reciprocă, ce aduce uneori a resemnare, a unui drum comun sau a unei despărţiri, fie prin asumarea confuziei, existenţiale şi comunitare. Ceea ce produce spectacolul este conştientizarea relaţiei directe dintre om şi oraş, dintre trecutul personal şi viitorul metropolei. Şi mai produce şi o distanţare, o sterilizare a patetismului (nu a emoţiei), care permite ochiului şi minţii să fie lucide. Cele șase actriţe de la Teatrul German de Stat din Timişoara (Ida Jarcsek-Gaza, Tatiana Sessler-Toami, Daniela Török, Ioana Iacob, Olga Török, Silvia Török) problematizează subsecvent/parţial şi prezenţa instituţiei în viaţa culturală a oraşului, şi impasurile din carieră, şi rostul/rolul teatrului azi. Autoreprezentarea nu face spectacolul subiectiv, prin asta înţelegînd nereprezentativ pentru comunitate, ci dimpotrivă, veridic, adică asociază experienţele şi trăirile personale unor fenomene generale şi extrage, din acest colaj, caracteristici specifice.

Seria Jurnal de România a regizoarei Carmen Lidia Vidu vine în continuarea altor două programe performative seriale, Despre România, numai de bine şi Trilogia anilor dispăruţi, create de echipa Ana Mărgineanu – Peca Ştefan, care au cartografiat România postdecembristă în încercarea de a revela, dacă nu identitatea noastră de astăzi, măcar nesiguranţa sau confuzia identitară în care ne zbatem, personal, comunitar şi naţional. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto sus: Jurnal de România. Timișoara, Cristian Munteanu. Foto jos: Nu regret nimic, A. Gîndac