Delirium de Enda Walsh, după Frații Karamazov de F.M. Dostoievski, traducerea și regia: Vlad Massaci, decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzică și sound design: Vlaicu Golcea, video design: Ioana Bodale, light design: Andrei Délczeg, coregrafie: Răzvan Mazilu. Cu: Mihai Smarandache, Marius Damian, Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Alexandru Papadopol, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Constantin Cojocaru. Teatrul Odeon. 

Dramatizarea unui roman este o acțiune curajoasă. Nu de puţine ori, în locul acestei dificile operaţiuni este preferată scrierea unui text care preia personajele, naraţiunile principale şi temele operei în cauză, dar reprezintă o creaţie independentă de sursa de inspiraţie. Este cazul piesei irlandezului Enda Walsh, Delirium, adaptare a romanului Fraţii Karamazov de Dostoievski, creată în 2008 la comanda companiei londoneze Theatre O. Textul este construit numai din șapte personaje – cei patru fraţi Karamazov (Dimitri, Ivan, Alioşa şi nelegitimul Smerdiakov), tatăl lor, Feodor, şi cele două femei care le traversează vieţile şi morţile, nobila Katerina şi prostituata Gruşenka –, angrenate într-o luptă între pasiune, păcat şi credinţă. Enda Walsh abstractizează spaţiul şi timpul: nu mai e vorba de Rusia ţaristă, ci de un loc nedefinit, contemporanizat (telefoane mobile, avioane, cluburi), iar scenariul este redus la conflictul dintre fraţi şi tatăl lor în legătură cu banii şi femeile. Conflictul este simplificat, renunţîndu-se la ramificaţiile care îl nuanţau, la evoluţiile spirituale ale personajelor şi la răstunările de situaţie care urmează acestora. Textul se opreşte la asasinarea tatălui (sper că asta nu reprezintă o dezvăluire – deşi vizionarea spectacolului fără lectura prealabilă a romanului este posibilă, ea pierde semnificativ din profunzime în lipsa reperului literar), deci nu înregistrează procesul lui Dimitri şi convertirea sa morală, nici sinuciderea lui Smerdiakov sau nebunia lui Ivan. Ceea pe pune în centru Enda Walsh este dominaţia patimei, ba chiar radicalizarea ei (Feodor şi Dimitri sînt afemeiaţi, Gruşenka – o hedonistă fără scrupule, inteligenţa cultivată a lui Ivan este sterilă, Alioşa este un bigot, Smerdiakov – un manipulator, Katerina – o înfumurată) care intră în conflict cu armonia divină. Căci Ivan contestă nu atît existenţa lui Dumnezeu, cît posibilitatea ca acesta să fi creat o lume degradată, să fi determinat ororile, violenţa şi mizeria ei. Iar Alioşa reclamă tocmai imposibilitatea Cuvîntului de a răzbate prin acest univers murdar şi, mai ales, de a-l asana, motiv pentru care el este martor mut aproape tot spectacolul, abia la final exprimîndu-şi speranţa privind umanitatea într-un discurs care seamănă, însă, cu retorica motivaţională.

Spectacolul lui Vlad Massaci de la Teatrul Odeon setează coordonatele din text: un spaţiu aseptic, format din mai multe ecrane cu diferite dimensiuni, forme şi amplasamente, pe care rulează imagini canonice (Cina cea de taină, Iisus pe munte, Iisus în mormînt, un peşte – simbol christic, peste toate alergînd gîndaci, „insecta karamazoviană“, cum zice Feodor, adică o fiinţă inferioară, abjectă), delimitat de spectatori printr-un şanţ acoperit cu pămînt (element primar); clubul de noapte ca loc al ispitei, plăcerii şi decăderii, definit de un element scenografic (bara la care evoluează Gruşenka) şi de sunet (Vlaicu Golcea creează, pe lîngă un spaţiu sonor aproape continuu, ritmic şi dramatic, şi o serie de song-uri, cel puţin două fiind excelente: cîntecul de dragoste al lui Dimitri pentru Gruşenka, susţinut de muzicalitatea lui Mihai Smarandache şi de coregrafia senzuală a lui Răzvan Mazilu, şi cel al lui Feodor, o strigătură de nuntă, cu tuşe manelistice, pe care Marius Damian o execută perfect). Cîntecele şi păpuşile – în calitate de narator, Smerdiakov aminteşte cîteva poveşti care precedă conflictul, precum căsniciile violente ale lui Feodor, iar Alioşa îl aduce în scenă pe Părintele Zosima sub forma unei marionete (o păpuşă-şosetă), cu vocea lui Constantin Cojocaru – sînt cerinţe ale textului pe care Massaci le urmează întocmai astfel încît arhitectura spectacolului, deşi austeră, are tuşe de grotesc şi ludic. Dar în această construcţie, fundamentale rămîn personajele, unele prilejuind creaţii remarcabile.

Mihai Smarandache face un Dimitri animalic, o forţă fizică dominată de simţuri, mai degrabă amoral decît imoral, ţintuit în mizerie de atracţia irezistibilă faţă de femei, supus unui erotism patologic, o brută conştientă de propria degradare. Este fabulos cum actorul reuşeşte să redea primitivismul carnal fără obscenitate, dar şi fără să-l sterilizeze, rămînînd un personaj mustos, febril, teluric. O variaţie a lui Dimitri este tatăl Feodor, pe care Marius Damian îl construieşte cu măiestrie ca pe un grobian violent, dominator, cu o nonşalantă lipsă de morală, cabotin şi needucat (de unde şi costumarea sa în Duhul din lampă, confundînd indienii cu indigenii americani). Şi Gruşenka este carnală, frustă, dar nu simplă, iar Sabrina Iaşchevici îi dă senzualitatea obraznică a stripteuzelor fără să se dezbrace. Ivan al lui Alexandru Papadopol este un intelectual steril, care nu reuşeşte să conecteze ştiinţa şi cultura cu realitatea, un spectator neutru al agresivităţii, detaşat de mizeria morală a familiei numai pentru a se lăsa mişcat de dragostea pentru o cam anostă Katerina (Mădălina Ciotea face, din păcate, un personaj sec, crispat), pe care însă, la o adică, nu se sfieşte să o dispreţuiască făţiş. Alioşa este plasat din scriitură într-o muţenie care îl pune în umbră, dar Vlad Bîrzanu dă sens tăcerii prin preluarea „chipului de piatră“ al lui Buster Keaton (în scena petrecerii, el poartă pălăriuţa specifică artistului). Cînd, în sfîrşit, vorbeşte, textul îl îngroapă (din nou!) prin pozitivismul de duzină. Cezar Antal este un Smerdiakov bonom, cu o ghiduşenie uneori absurdă, rău prevestitoare.

Spectacolul pierde ritmul uneori, căci filosofarea pe scenă „ţine“ dacă este ludică. Feodor, Dimitri şi Ivan reuşesc să facă asta, însă unele scene se lungesc şi devin obositoare. Dar cu toate rezervele, inclusiv ratarea unor personaje, spectacolul are un aer proaspăt datorită lecturii moderne a unui text clasic, spaţiului fizic şi sonor contemporan, dar mai ales a unor excelente interpretări. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă