Pandemia care a închis lumea produce pagube majore (și) în cultură. Grav afectate sînt artele spectacolului (teatru, dans, operă și operetă, performance), care au ca fundament crearea unei experiențe live comune a artistului și spectatorului, acum în imposibilitate de a se produce. Comunicarea cu publicul s-a transferat în mediul virtual și muzeele, instituțiile de spectacole, editurile și-au deschis arhivele, fie cu plată, fie (cele mai multe) gratuit, cu acces limitat în timp. Cele mai vulnerabile la acest transfer s-au dovedit artele spectacolului, care sînt nevoite să ruleze înregistrări ale unor opere destinate exclusiv reprezentării live. Cum tot globul pămîntesc s-a apucat de asta, spectacolele autohtone sînt comparate, involuntar, cu producția planetară (acesta fiind unul dintre avantajele deschiderii arhivelor: accesul la creații dificil și costisitor de văzut live) și nu ies prea bine. Nu o să discut calitatea artistică (concept, inovație, teme, abordare), deși lucrurile nu sînt strălucite nici la acest capitol. Dar ceea ce lovește direct spectatorii este slaba calitate a înregistrărilor, majoritatea făcute exclusiv pentru arhiva teatrului și portofoliul spectacolului (cerut la participarea în festivaluri). Sper că, după această experiență, vor înțelege producătorii de teatru, în special cei de stat, care dispun de fonduri, că e necesar să investească în filmarea spectacolelor.

Cîteva gînduri despre teatrul filmat și difuzarea lui online.

– Există o terminologie a spectacolelor filmate, cu diferite nuanțe în funcție de conținutul video. „Teatrul filmat” presupune un produs video complex, înregistrat cu mai multe camere și montat în colaborare cu regizorul spectacolului. Se poate păstra perspectiva publicului live, cu puține intruziuni ale camerei în mijlocul acțiunii (precum în Lippy de la Dead Centre), sau poate fi cinematografic, caz în care este vorba de un alt produs artistic decît spectacolul (Compania Ultima Vez a creat un film – https://vimeo.com/113487428 – pornind de la spectacolul In Spite of Wishing and Wanting, văzut și la București în 2017, în festivalul eXplore). În schimb, „înregistrarea” presupune captarea video neinvazivă a unui spectacol, eventual din unghi fix. Acesta este cazul majorității filmărilor din teatrul autohton (o excepție, una dintre cele mai bune filmări de spectacol, este cea de la Tîrgu Mureș: Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, regia Radu Afrim, nedifuzată online). Dar situația asta se întîlnește și la alții, uneori cu intenție. Am vizionat mai demult înregistrarea aproape neinteligibilă a unui spectacol legendar al lui Joël Pommerat (Reunificarea celor două Corei), pe care îl văzusem live de două ori, dar care nu era destinată publicului, ci arhivei companiei. În schimb, filmarea spectacolului Cendrillon, tot creație a lui Pommerat, disponibilă online cu plată – https://vimeo.com/ondemand/cendrillon – este minunată.

– Filmările de calitate sînt făcute, în multe cazuri, de o televiziune (precum Arte). Altfel, înregistrările sînt pline de imagini surprinse peste capul spectatorului, jumătate din spectacol captat din lateral, sunet neinteligibil, prim-plan pe un actor în timp ce acțiunea se petrece în restul scenei (ratarea sensurilor spectacolului prin excesul de prim-planuri în detrimentul planului general este una dintre greșelile frecvente).

– Trăim o perioadă tensionată, iar recluziunea, incertitudinea, frica, munca acasă, problemele casnice subminează atenția. Nu avem răbdarea să urmărim un spectacol fără întrerupere, mai ales dacă nu ne ajută nici calitatea filmării și a montajului, așa că cea mai eficientă formulă de difuzare a unui spectacol este accesul gratuit pentru o perioadă limitată de timp (cîteva ore sau zile), astfel încît înregistrarea să poată fi oprită și repornită.

– Beneficiul major al acestei democratizări performative virtuale ajunge la breasla teatrală, care își poate completa informațiile în domeniu. Nu sînt sigură de beneficiile aduse publicului, în special în cazul înregistrărilor de slabă calitate, care ar putea, mai degrabă, să descurajeze spectatorul decît să îi stîrnească interesul. În plus, competiția cu filmele este dărîmătoare pentru teatru. Filmul este un produs destinat difuzării pe ecrane (mici sau mari), iar teatrul transmis online, într-un mediu inadecvat scopului și modului în care a fost creat, arată ca ruda săracă și stingheră de la țară, venită în vizită la oraș. Ceea ce are el mai bun, autenticitatea experienței performative, nu se păstrează în filmare.

– Pentru ca teatrul să fie valabil în mediul virtual, trebuie regîndită performativitatea și create formate spectaculare speciale pentru acest suport, în care media să fie parte integrantă (încet-încet, începe să se întîmple și asta).

– Transmisia online a spectacolelor ridică probleme legale și etice. Dacă în contractele cu artiștii (regizor, scenograf, muzician, coregraf, actor), producătorul nu a inclus și acest tip de difuzare, se impune obținerea acordului pentru drepturile de autor și drepturile conexe și plata artiștilor, măcar a colaboratorilor (în cazul instituțiilor de stat). Artiștii independenți (plătiți pe spectacol/proiect) și-au pierdut veniturile întrucît nu își pot desfășura activitatea. Statul a venit în sprijinul lor, oarecum haotic din cauza multiplelor situații contractuale neregulate existente pe teren (o legislație unitară pentru lucrătorii independenți din cultură, care să centralizeze formatele contractuale și să asigure protecție socială, este imperios necesar să apară după terminarea crizei sanitare). Onorariile pentru prestațiile din spectacolele online ar fi o gură de oxigen pentru acești artiști, dar asta nu se întîmplă. Mai mult, difuzarea gratuită a spectacolelor de către teatrele de stat intră în competiție cu spectacole transmise online cu plată de către unele companii independente, care se străduiesc astfel să supraviețuiască. Știm că tuturor ne este greu acum, dar unora mai mult decît altora.

După ce va trece criza sanitară, mergeți să vedeți spectacole și performance-uri (concerte și filme, citiți cărți și vizitați muzee). Oricît de bună ar fi înregistrarea, experiența participării la un spectacol nu se poate reproduce pe canapeaua din sufragerie. Teatrul este un organism viu și stă de vorbă față în față cu spectatorul, în asta rezidă și vulnerabilitatea, și forța lui.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Rab Zoltan (sus), Jakub Hrab (jos)