● Scrisoare către Casandra de Pedro Eiras; regia: Andrei şi Andreea Grosu; scenografia: Vladimir Turturică. Cu: Cristina Casian şi Liviu Pintileasa. Unteatru. 

Scrisoare către Casandra, piesa portughezului Pedro Eiras, aminteşte de romanul lui Mihail Şişkin – Scrisorar. De pe front, un soldat trimite iubitei sale o ultimă epistolă, în care descrie hidoşenia contaminantă a războiului, folosind ca medicamente vindecătoare amintirile iubirii lor. Ea încearcă să citească printre rînduri şi să înţeleagă lucruri nespuse care ar putea justifica tăcerea ce a urmat, folosindu-se de capacitatea de a previziona viitorul, nu ca de o însuşire extraordinară, magică, ci mai degrabă ca intuiţie. Astfel, referirea din titlu la personajul antic vizionar vizează luciditatea lecturii (a „citirii“), care, însă, nu e salvatoare, aşa cum nici Casandra, cu toate viziunile sale, nu a salvat niciodată nimic.  

În spectacolul de la Unteatru, regizat de Andreea şi Andrei Grosu, cele două monoloage – scrisoarea soldatului Jose şi lectura critică a iubitei sale Vera – se repetă pentru a lumina unghiuri ascunse, a reinterpreta detalii, a aduce informaţii noi sau a pune la îndoială ceea ce pare a fi cert. Memoria selectivă este cea care, în condiţii traumatice, face ca banalul să devină extraordinar, hiperbolizează starea de bine în fericire. Pentru el, ostatic al ororii şi al violenţei, amintirile despre momentele de tandreţe trăite cu ea sînt nepreţuite. Ea, claustrată în aşteptare, caută cu febrilitate, dincolo de cuvinte, dovada iubirii. Ei nu mai funcţionează ca un cuplu, ci ca două singurătăţi care se zbat să îşi amintească starea de „împreună“.

Textul generează diferite coduri de lectură care desenează anatomia unui abandon. Pe fondul războiului – violenţă şi gratuitatea ei, conflicte, dezumanizare –, un militar îşi pierde minţile destul de lent încît să conştientizeze acest proces. Jose luptă undeva în deşert (ar putea fi vorba de interminabilele operaţiuni militare/de menţinere a păcii din Irak) şi pare să fi suferit un şoc post-traumatic. Actorul Liviu Pintileasa marşează pe această idee, căci de la prima lectură a scrisorii, menţionarea unei împuşcături îi trezeşte lui Jose o reacţie anxioasă, care se amplifică pe parcurs, făcînd ca acest element să devină declanşatorul crizelor care îl afundă într-o lume paralelă cu realitatea. Voci şi frici îl cotropesc, inamicul său se interiorizează, nu mai este în exterior. De partea cealaltă, Vera – Cristina Casian – aşteaptă, nu calmă ca Penelopa, ci nerăbdătoare şi agitată, analizînd la nesfîrşit aceleaşi cuvinte, căutînd sensuri şi logică, acuzînd şi renunţînd la acuzaţii, iubind şi îndoindu-se de iubire, simţind dezastrul şi refuzînd să-l accepte, fără a se putea opri din gîndit, durerea îi ţine creierul în priză, care elaborează hemoragic variante de scenarii prin care se motivează tăcerea lui.  

Scrisoare către Casandra este un text ofertant pentru actori, prin desenul minimalist al celor doi protagonişti, ce permite multiple construcţii pe personaje şi, în acelaşi timp, este dificil din cauza lirismului. În spectacol, el, ea şi amintirile lor, viciate de traume sau tăios de lucide, converg într-un teritoriu comun. Scenografia lui Vladimir Turturică face joncţiunea între spaţiul ororii – al lui, cel casnic – al ei şi amintirea comună, a unei întîlniri la malul mării. O bucătărie cu o podea de nisip, mobilă de lemn de un albastru marin, sunetul valurilor care se sparg la ţărm şi cutia poştală pe care ea o verifică la final cu un gest repetitiv, mecanic, neînţelegîndu-i vidul. 

Spectacolul conţine o anume poezie, generată de febrilitatea poveştilor de iubire – neiubire pe care ea le imaginează şi de prăbuşirea lui mentală. Relaţia funcţionează ca sistemul de scripeţi, cu un echilibru delicat între fricile lor, între tandreţea lui şi îndoiala ei. Scrisoare către Casandra este un spectacol încă fragil, mai are nevoie să îşi găsească ritmul şi să-şi regleze tensiunile.

Apărut de puţin timp în peisajul artistic bucureştean, Unteatru devine un loc de neocolit. Deşi au pornit cu un spaţiu mic şi fără fonduri, Andrei şi Andreea Grosu – cei care ţin viu Unteatru – au reuşit să creeze un punct important în zona independentă, prin montarea unor texte complexe, de la hiturile dramaturgiei secolului trecut – Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams sau Trei femei înalte de Edward Albee –, la texte contemporane. Prin asta, ei au mers cumva împotriva curentului. În zona independentă (fără a intra aici în discuţia privind distincţia dintre teatrul independent şi teatrul privat) a proliferat, în ultimii ani, teatrul de consum, bazat pe texte accesibile, predominant comice, cu scenografii minimaliste, adaptabile în spaţii diferite. Este vorba de ceea ce am putea numi „spectacole purtabile“, o dezvoltare firească a café-teatrului, cu accent pe divertisment, ceea ce cantonează, însă, cele mai multe producţii într-o zonă facilă. Unteatru preferă textele profunde, lucrul cu actorul şi scenografiile care transformă, de cele mai multe ori surprinzător, spaţiul său mic de joc. Este un risc asumat, mai ales în lipsa unei finanţări constante care să asigure măcar lucrurile esenţiale (chiria şi cheltuielile aferente spaţiului). În acest context, Unteatru reprezintă, într-un fel, o formă de curaj.

****

La început de stagiune:

● Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu deschide stagiunea cu două premiere. Absolventul în regia lui Cristian Theodor Popescu, o adaptare de Terry Johnson după un roman de Charles Webb, cuprinzînd material din scenariul de film scris de Calder Willingham şi Buck Henry, în scenografia lui Dragoş Buhagiar şi coregrafia lui Florin Fieroiu, cu Mariana Mihu în rolul interpretat în film de Anne Bancroft şi Alexandru Malaicu în cel al lui Dustin Hoffman. Gigi Căciuleanu a lucrat cu mare parte din trupa sibiană un spectacol de teatru coregrafic pe muzica lui Mozart. Absolventul şi Mozart Steps vor avea premierele în septembrie.  

● La Teatrul Bulandra, Yuri Kordonsky a refăcut Crimă şi pedeapsă, spectacolul său mai vechi după romanul lui Dostoievski. Marian Râlea îl înlocuieşte pe Sorin Leoveanu în rolul Anchetatorului. Alături de el joacă Marius Manole, Vlad Logigan, Richard Bovnoczki, Rodica Lazăr şi Anca Androne. Şi Antoaneta Cojocaru revine la Sala Laborator a Teatrului Bulandra cu un studiu pe textul lui Cehov – Pescăruşul. Actriţa, care coordonează proiectul, lucrează cu actori din diferite teatre, printre care Ştefan Lupu, Mihaela Teleoacă, Adrian Ciobanu şi contratenorul Adrian-George Popescu.

Oana Stoica este critic de teatru.