● Tipografic majuscul, un spectacol de Gianina Cărbunariu, scenografia: Andrei Dinu; coregrafia: Florin Fieroiu; cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vîlcu. O coproducţie dramAcum cu festivalul Divadelna Nitra, în parteneriat cu Teatrul Odeon 

Mugur Călinescu (28 mai 1965 – 13 februarie 1985) este un necunoscut. Nu este erou, nu se învaţă despre el la şcoală (poate ar trebui), nu sînt străzi cu numele lui. În 1981, la 17 ani, timp de o lună şi jumătate, scrie cu cretă, pe zidurile care înconjurau şantierul Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani, apeluri la conştiinţa publică. „Cetăţeni! Trebuie să fim conştienţi de rolul nostru în societate şi să spunem un NU hotărît stărilor de lucruri ce se conturează la noi“, „În Polonia prietenă, oamenii au dobîndit o libertate reală, au sindicate libere, «Solidaritatea» şi «Solidaritatea rurală». Acestea le reprezintă cu adevărat drepturile, chiar dacă au aceleaşi probleme alimentare ca şi noi“; „Vrem libertate“; „Vrem respectarea tuturor drepturilor“; „Vrem democraţie“. A fost investigat de Securitate, i s-a deschis un dosar numit Elevul, a fost înfierat în adunare publică la şcoală, a fost „reeducat“ şi apoi lăsat în pace. Doi ani mai tîrziu este diagnosticat cu leucemie. Moare în 1985. Apropiaţii susţin că ar fi fost iradiat în timpul anchetei, fapt ce i-ar fi declanşat boala, dar acuzaţia nu se poate dovedi.

Cazul Mugur Călinescu este analizat în cartea istoricului Marius Oprea, Şase feluri de a muri (capitolul „Hainele regelui“), volum de la care pleacă şi investigaţia teatrală a Gianinei Cărbunariu în spectacolul Teatrului Odeon, Tipografic majuscul (titlul face aluzie la descrierea de către securişti a fonturilor folosite de Mugur Călinescu pentru a scrie lozincile anticomuniste, dar şi la un adevăr unanim cunoscut, însă neexprimat, pe care Mugur îl verbalizează). Cercetarea este completată de Mihail Bumbeş şi Mihai Burcea de la Miliţia Spirituală, care au pus la dispoziţia regizoarei o copie a dosarului şi interviuri realizate cu mama tînărului şi cu doi dintre ofiţerii implicaţi în acest caz.

Mugur Călinescu era un adolescent obişnuit, care trăia într-un sistem dictatorial, unica realitate cunoscută. Viciile sistemului erau vizibile – lipsa hranei sau a libertăţii de expresie –, generatoare de frustrări înăbuşite de frică. Tînărul îşi exteriorizează revolta faţă de alienarea sistemică, ceea ce reprezintă o formă de normalitate, interzisă însă în acele vremuri în care normalitatea era în afara normei. El reacţionează firesc într-un sistem nefiresc, contestă un sistem represiv, autist, face apel la conştiinţa civică, cere verbalizarea a ceea ce toată lumea gîndea (o metaforă puternică în spectacol: proiectarea lozincilor pe trupurile personajelor care încearcă, fără succes, să le şteargă), este un om lucid care îşi exersează drepturile, conştient de potenţialele consecinţe negative. Prin reacţia critică la derapajele sistemului, Mugur Călinescu se apropie de unul dintre prototipurile protestatarului actual.

Aflată la al doilea spectacol creat pe analiza unui dosar de Securitate (primul, X milimetri din Y kilometri, analiza cazul Dorin Tudoran), Gianina Cărbunariu foloseşte o tehnică teatrală care i-a devenit marcă (folosită şi în 20/20, spectacolul care trata conflictul româno-maghiar din martie 1990, de la Tîrgu Mureş): ficţionalizarea unui eveniment real prin care se creează multiple variante de realitate, ce permit înţelegerea istoriei recente în dimensiunea sa umană. Cu alte cuvinte, recrearea imaginară a conjuncturilor ce au dus la producerea unor fapte concrete, o istorie scoasă din documente şi revitalizată ca supa la plic.

Gianina Cărbunariu nu face teatru documentar. În ciuda unei cercetări riguroase a subiectului, regizoarea preferă să imagineze realităţi posibile – nu să o reconstituie pe cea istoric exactă, nici nu ar fi veridic – prin care chestionează mecanismele care au produs şi au favorizat evenimentele: reţeaua de frici şi complotul de tăcere, abuzurile serviciilor secrete, amintirile „ajustate“ ale celor implicaţi. Ceea ce şochează în Tipografic majuscul este legat de familiaritatea şi proximitatea răului. Securistul era un vecin, un profesor, un om „de bine“, de alături, care făcea parte în mod firesc din universul cotidian. Această normalitate a anormalului este terifiantă, dar Gianina Cărbunariu alege să o exprime printr-o joacă aparentă, folosind improvizaţia şi comicul ca supape pentru defularea dramei.

Cu un grup de actori bine antrenaţi (Mihai Smarandache, Alexandru Potocean, Cătălina Mustaţă, Gabriel Răuţă, Silvian Vîlcu), Cărbunariu face un spectacol modular, cu scene-cheie în care actorii interpretează mai multe personaje, cu excepţia lui Silvian Vîlcu (Mugur Călinescu). Trecerile dintr-un personaj în altul sînt necesare tehnic (personaje multe, actori puţini), dar trimit şi la ideea că rolurile din viaţa reală puteau fi oricînd inversate, că diferenţele dintre cele două părţi se puteau ameliora datorită unui tipar comun de gîndire: toţi vedeau vicierea sistemului şi tăceau. Scena de început a spectacolului conţine acest adevăr unanim cunoscut, dar nerecunoscut public, care nu poate fi şters din conştiinţă: cuvintele lui Mugur Călinescu se impregnează pe trupuri, chiar şi pe cele ale securiştilor, ca arse cu fierul roşu, nu se pot îndepărta. Nu poţi opri ochii să vadă şi creierul să gîndească.

În spectacol, perspectivele asupra poveştii sînt multiple. Scene de acasă sînt recuperate dramaturgic prin transcrierile interceptărilor, la adunarea de la şcoală în care are loc „judecata“ publică a lui Mugur Călinescu, personajele care iau cuvîntul sînt preluate de la un actor la altul, caricatural (ca desenele lui Dan Perjovschi, trase dintr-o singură linie groasă) – vorbesc aplecat, la un microfon aşezat aproape de podea, o tuşă la adresa „libertăţii“ de expresie de atunci –, declaraţiile succesive ale părinţilor şi prietenilor se produc prin relaţionare, şi ea şarjată, un colaj în timp real teatru-video care multiperspectivează imaginea (profilul) personajelor. Pornind de la documente reale pe care le ficţionalizează polifonic, reconstruind o posibilă variantă a unei secvenţe, aproape necunoscute, din istoria recentă, Gianina Cărbunariu face un spectacol despre zidurile care vorbesc atunci cînd oamenii tac.

Tipografic majuscul a fost prezentat la sfîrşitul lunii septembrie la Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în cadrul proiectului european „Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete“. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă, O. Tibăr