Gala Tînărului Actor HOP (5-8 septembrie, Costinești) e un bun moment de a evalua ultima generație de absolvenți ai școlilor de teatru. Am întrebat cîțiva observatori ai acestei ediții cum a fost la Gala HOP.

 

Mircea MORARIU, critic de teatru

Împlinirea celor 400 de ani de la trecerea în eternitate și în absolut a marelui Shakespeare nu putea trece nemarcată la a XIX-a ediție a Galei HOP. La care, iată, am ajuns și eu, după o absență destul de îndelungată. Am regăsit-o reînnoită, plasată sub semnul unui echilibru util între peren și inovație, între invenție, creație, căutare, histrionism, pedagogie și workshop, amestecul fiind datorat noului său director, actorul Miklós Bács. Care nu a uitat nici un moment că e profesor de teatru și nu unul oarecare, dar care a avut și eleganța, și măiestria, și inteligența de a nu plasa HOP-ul sub semnul unui didacticism cu totul antipatic.

S-ar fi putut lesne spera că pogorîrea, fie ea și intermediată, a spiritului și operei marelui Will peste noua sală de spectacole de la Vox Maris din Costinești înseamnă un bonus pentru cei 29 de tineri actori ce au trecut – unii, cred, mult prea ușor – de preselecție. Nu, nu a fost așa și chiar dacă, fie și numai pentru cîteva minute, cu toții și-au îndeplinit visul de a-i juca pe Hamlet, pe Ofelia, pe Viola, pe Olivia, pe Orsino, pe Brutus sau pe Cassius (tema probei impuse), s-a dovedit că Shakespeare e greu, e nesupus, iar uneori se comportă chiar mai neîmblînzit decît însăși Caterina. Prea mulți dintre concurenți au căzut în trăirism, în vibrato, în enigmism, în gesticulație excesivă, în prea multă coregrafie. Au căutat în exterior, uitînd să caute în propriul sine. S-a ajuns la surplus de dramatisme (Maria Veronica Vârlan), de poze și pauze ce păreau infinite (Cătălin Asanache) și „citate“ deformate (Ștefania-Carmen Misăilă) sau chiar la derizoriu și mizerabilism de cea mai proastă calitate (Daniel Nuță). Unii concurenți s-au jucat în mod primejdios și pernicios de-a dramaturgii (numele care îmi vin în minte sînt în mare cam aceleași citate înainte), respectivii însăilînd colaje cîteodată de-a dreptul neinteligibile. Lucru ciudat, lucru curios, mulți dintre concurenți au avut evoluții net superioare în fragmențelele de film și în spectacolul final, cu măiestrie pregătit de Ada Milea și Andreea Gavriliu.

Cîteva nume s-au impus, palmaresul oficial reținîndu-i pe Alexandru Voicu, Andrei Radu, Alina Rotaru, Raluca Radu. Respectivii sînt merituoși – indiscutabil –, dar, în opinia mea, ordinea lor în ierarhie (cel mai bun, cea mai bună, marele premiu) ar putea suferi amendamente. Inexplicabilă este absența din configurația palmaresului final a Alinei Petrică. Stupefiantă de-a dreptul este, în cazul categoriei grup, preferința juraților pentru spectacolul Lorenzo de la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iași, în detrimentul mult mai elaboratului, mai bine jucatului, mai captivantului spectacol Visul lui Ariel de la UNATC. Premiul pentru prestanță și rostire scenică acordat lui Ștefan Pavel a reparat, în felul lui, ce se mai putea repara, numai că respectivul concurent a fost mai bun la cu totul alte capitole decît cele presupuse de denumirea recompensei.

Oana STOICA, critic de teatru

Orice schimbare răstoarnă aşteptări şi obişnuinţe. După reconceptualizarea Galei HOP de către Radu Afrim într-o formă efervescentă şi provocatoare pentru tinerii actori, evenimentul reintră într-o zonă sobră, cu teme „grele“ şi probe în strînsă legătură cu studiul de la clasă. Mentorul clujean al tinerilor actori, Miklós Bács, a recuperat, printre mizele şi direcţiile galei, componenta academică, de studiu, care a dat concursului o notă de profunzime, dar a creat şi destule probleme. Cred că a fost benefic lucrul în echipă extinsă al lui Miklós Bács, care a adunat creatori tineri cu diverse atribuţii (definirea spaţiului, ateliere pentru candidaţi, crearea spectacolului produs al Galei HOP etc.). Unde-s mulţi sînt şi idei bune. Apoi, perioada începerii lucrului la spectacolul rezultat în urma atelierelor susţinute de coregrafa Andreea Gavriliu şi muziciana Ada Milea – unul dintre momentele de vîrf ale Galei – a fost mărită, repetiţiile începînd imediat după preselecţia din luna iulie. Asta a dus la crearea unui spectacol mai aşezat, mai clar definit ca formă şi mesaj.

Cîţiva dintre competitori au reuşit să se impună. Este vorba, în primul rînd, de Alexandru Voicu, marele cîştigător, care, în ciuda (sau poate datorită) accidentului suferit (a jucat cu un picior imobilizat în ghips), a avut o prestaţie consistentă, care i-a pus în valoare subtilităţile interpretative (el obţinînd şi participarea în programul „10 pentru film“ la TIFF). Şi cîştigătoarea premiului pentru cea mai bună actriţă, Alina Rotaru, s-a impus tot prin versatilitatea cu care a jonglat cu personajele. La secţiunea Grup, ± Lorenzo de Daniel Chirilă, cu Daniel Chirilă, Loredana Coşovanu şi Tiberiu Enache, un spectacol încîntător şi inventiv, a fost „confirmat“ şi de show-ul invitat, Mălăieş în călcăieş (Teatrul Luni de la Green Hours), realizat de aceeaşi echipă. Cred că s-a impus astfel un grup de tineri creatori cu o personalitate artistică distinctă, coagulat şi proaspăt.

Rămîne de reflectat asupra oportunităţii continuării, în cadrul galei, a unei direcţii prea academice, riscînd ca dificultatea temelor de concurs, rigoarea la care ele obligă să fie inhibante pentru candidaţi. Şi nici uniformizarea dată de stricteţea temelor şi de costumele impuse la una dintre probe nu a ajutat.

Voicu RĂDESCU, directorul teatrului LUNI de la Green Hours

HOP-ul 2016 a fost, în fapt, precum celelalte ediții ce s-au petrecut dintru începuturi. Infuzie de energie și tinerețe și visare și speranțe și ecumenism teatral, ce schimbă, pentru cîteva zile, fundamental, înfățișarea mai degrabă cvasipermanent frustrată, dacă nu chiar schizofrenică, a lumii teatrale românești. Deci se poate. Iar catalizatorul determinant este iată, din nou dovadă, prospețimea…

Cantitatea de bucurie pe unitatea de timp dă, cred, gradul de fericire trăită a omului… iar la Costineşti, în gală, fericirea pare la ea acasă.

Cîștigurile principale ale acestei ediții – ca și ale precedentelor și ale celor ce vor urma: dinamica și bucuria și efervescența și zîmbetele permanente ale participanților, vizibile între eforturi asumate (și acestea observabile). Și oportunitatea întîlnirilor. Aceea a celei mai noi generații de artiști cu ea însăși. Și întîlnirea cu consacrați, chiar „meșteri“ ai breslei. Și reciproca!

Da, bucurii în plus, date de premierea unor nume ce îți sînt mai aproape ca altele (pentru mine, firește, premierea „la grup“ a celor trei reprezentanți ai trupei Frilensăr, deja în strînsă colaborare cu Teatrul LUNI).

Bucurii „în minus“ nu cred că au existat, iar dacă da, trebuie să fi fost în număr nesemnificativ. Poate, izolat, pentru cîțiva indivizi luați separat. Treaba lor…

O considerație și mai personală, adică pentru mine însumi. Deși din main­stream – parte a „sistemului“ deci –, UNITER a putut imagina și organiza, într-o vreme în care underground și/ori independență nu existau ca termeni în limbajul autohton, un eveniment ce și-a păstrat, chiar și-a „upgradat“ vigoarea. Un eveniment ce se adresează breslei întregi și este, obiectiv, benefic multiplelor moduri în care s-a (re)organizat teatrul românesc în zilele noastre. Deci se poate! 

Pompilius ONOFREI, jurnalist la Radio România Actualități

Există trei perspective din care poţi privi Gala HOP. Într-o ne-ordine oarecare şi pe o aparentă scară a satisfacţiei, ele ar fi: cea a organizatorilor, cea a beneficiarilor competitivi, cea a observatorilor (implicaţi, interesaţi sau dezinteresaţi). Pentru toate trei, însă, cele 19 ediţii de Gală HOP se pot pune (grosso modo) într-o ecuaţie aparent simplă, dar fermă: c + a + b = 15 + 3 + 1. Pornind de aici, premisa judecăţii celui de-al 19-lea HOP e şi ea doar aparent clară: perioada afrimică a Galei a scos manifestarea din aparentul cenuşiu al Mangaliei (curat aparent! – căci exista multă viaţă şi în serile de gală din bătrîna Casă de Cultură) şi, oferindu-i challenge (profesional), fun şi glamour, a zdruncinat academismul todian, aducînd-o pe o platformă de la care orice direcţie putea fi posibilă. Ba mai mult, alegînd anul trecut (în preambul aniversar) o temă ca DADA, a zăpăcit-o (iarăşi aparent) complet.

Astfel că decizia organizatorilor de a îi încredinţa Gala actorului şi profesorului Miklós Bács a ridicat (aparent, cum altfel?) ştacheta aşteptărilor diverselor categorii implicate la un „cod portocaliu“ de atenţie. Atenţie, ştacheta, nu neapărat şi interesul tuturor categoriilor sus-menţionate (după cum s-a văzut)… Căci dacă Profu’ e apreciat de o multitudine de tineri din breaslă drept un real mentor al noii generaţii de actori (aşa cum a fost ante-nominat de UNITER), se pare că nu acelaşi lucru s-a adeverit în ceea ce priveşte solicitudinea potenţialilor invitaţi, pe care orice directorat al Galei HOP şi i-ar dori constant (participanţi activi şi implicaţi) în manifestare: regizori, producători, manageri de festivaluri (de film, de teatru, de TV, de media). Alt­fel, practic… cui prodest?

Efortul organizatorilor de a oferi un nou spaţiu scenic dedicat, mult mai prietenos-familiar actorilor aflaţi la începuturi, este demn de toată lauda şi sînt convins că e doar un prim pas în a-l îmbunătăţi, transformîndu-l într-un loc propice desfăşurării „singurului concurs de tineri profesionişti ai scenei din ţară“. Poate doar meeting-point-urile ar trebui recalibrate (sau reextinse) şi în spaţiile (devenite anul acesta doar aparent sacrosancte) ale juriilor şi invitaţilor speciali.

Iarăşi, eforturile depuse pentru mărirea vizibilităţii evenimentului (livestreaming-ul, votul online, social-media-tizările ş.a.) sînt lăudabile, făcînd bine tuturor. Mai ales că toată echipa declară că e loc şi de mult mai bine, ceea ce (se pare că) va şi fi.

Cît despre satisfacţiile (din interior şi împărtăşite cu o cel puţin aparentă sinceritate) ale participanţilor-direct-beneficiari, ele au fost majoritar pozitive, spre entuziaste, în ciuda programului aglomerat. Profu’ i-a fermecat (chiar fascinat pe unii) şi chiar şi cei mai timizi s-au simţit (măcar aparent) încurajaţi.

Tema – „ne-bun pentru această lume“ (sau metamorfoze ale ludicului shake­spearian) a fost, poate, un pic prea unilaterală prin aparenta ei neclaritate, deşi, şi-aici, avantaje – o focusare mai intensă şi o reală provocare intelectuală pentru concurenţi, dar şi dezavantaje – precum neînţelegerea (aparent) tinerească a dimensiunii creative a ofertei, care s a dovedit a fi de multe ori un handicap irosit…

a consemnat Matei MARTIN

Foto: M. Martin