Gala Tînărului Actor HOP 2019, ediţia a XXII-a, 2-5 septembrie, Teatrul de Stat Constanţa. 

Ediţia din acest an a Galei Tînărului Actor HOP a înregistrat două noutăţi. Locul de desfăşurare s-a schimbat, de la Costineşti la Constanţa, unde evenimentul a fost găzduit de Teatrul de Stat. Anul acesta (probabil şi în următorii doi ani), directorul artistic al Galei HOP a fost coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu, care a deviat tematica concursului (axată, de regulă, pe testarea calităţilor actoriceşti) spre corporalitate (filosofia corpului pe scenă). Tema propusă a fost „Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual“, iar simbioza lingvistică „dansActorul“, termen inventat şi conceptualizat de Căciuleanu, sugerează ce s-a urmărit: readucerea în prim-plan a corpului, ca element de lucru al actorului, adesea plasat în plan secund, după vorbire. Concentrarea pe corp – abilităţile de a exprima idei prin mişcare, capacitatea de a face corpul „vizibil“ pe scenă, adică expresiv, capabil să transpună sentimente, dar mai ales concepte – este binevenită în condiţiile în care teatrul nu este doar o artă a cuvîntului. Cum şcoala românească de teatru rămîne în urmă în ceea ce priveşte antrenamentul corpului, Gala a scos în evidenţă tocmai deficienţele actorilor în stăpînirea acestuia. Şi cînd zic „stăpînire“ mă refer la partea fizică, dar şi la partea mentală: modul în care se foloseşte corpul pentru a transpune o idee. Unii concurenţi au încercat să facă acest lucru, dar a dominat stîngăcia, atît în conceptualizarea ideilor, cît şi în expresia fizică. Tocmai de aceea cred că în viitoarele ediţii ale Galei, accentul pe atelierele de dans ar trebui să fie mai puternic. În plus, Gala din acest an dă un semnal şcolilor de teatru, să creeze o legătură de lucru strînsă între departamentele de Teatru şi Coregrafie. Beneficiul plasării acestui subiect – rolul dansului/mişcării în teatru (de la mecanica lui Meyerhold la corpul-instrument din laboratorul lui Grotowski) – sub lumina reflectoarelor este mai mare decît cel rezultat din concursul propriu-zis, unde concurenţii nu păreau să ştie exact ce ar trebui să facă. Unii au alunecat în demonstrarea calităţilor fizice, alţii au încercat să împletească expresiile teatrale cu cele coregrafice, dar rezultatul a fost confuz sau a rămas la jumătatea intenţiilor. De aici, sentimentul că atelierele de dans erau imperios necesare (mai multe, mai intense) pentru a nu pune actorii în situaţia de a demonstra ceva pentru care nu au fost pregătiţi în şcoală.

În aceste condiţii, misiunea juriului de premiere a fost destul de dificilă. Marele Premiu „Ştefan Iordache“ a fost acordat Roxanei Fînaţă pentru In Between, un performance pe tema fricilor maternităţii. Un gest repetitiv, delicat, al mîngîierii tandre a copilului nenăscut, ataşat încă de corpul matern, este contrazis dureros la final de singura replică: „Nu pot fi mama ta“. Premiul „Cornel Todea“, acordat celei mai bune trupe, a revenit spectacolului Wor(l)ds in progress, după Cabaretul cuvintelor de Matei Vişniec, creat de un grup de actori de la Bucureşti şi Cluj (Andrei Atabay, Iuliana Danciu, Andreea Jurj, Lia Marin, Sînziana Pintean, Octavian Voina). Textul lui Vişniec este un suport bun pentru o demonstraţie de teatru-dans căci permite corelarea cuvintelor cu mişcarea într-o formă de lirism corporal pe care actorii au redat-o excelent. De altfel, grupurile au funcţionat mai bine decît în alţi ani, cel puţin încă un spectacol, Unde? Cum? Cine? (după O, ce zile frumoase de Samuel Beckett), a fost spectaculos. Premiul special al juriului „Sică Alexandrescu“ a ajuns la Alin Potop pentru performance-ul Propun să nu ajungem niște triști după Însemnările unui nebun de Nikolai Gogol, actor cu un corp bine antrenat, capabil să integreze abilităţile fizice într-o deconstrucţie comică a textului, un colaj de vorbe, mişcare şi sunet. Cea mai bună actriţă a fost declarată Adela Mihai pentru Ziţa, după O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, care a creat un personaj obsedat de propriul corp, aşa că Ziţa face o demonstraţie de aerobic în timp ce se cere iar la „Iunion“. Fizicalitatea domină momentul, ostentativ chiar, iar personajul pare cumva anexat mişcării. Că obsesia pentru sala de sport spune ceva despre Ziţa e clar, dar rămîne în discuţie dacă nu cumva sportivitatea anulează de-a dreptul personajul. Ceva mai echilibrat între corp şi cuvînt a fost Norbert Boda, declarat Cel mai bun actor pentru Caligula, cu un scenariu propriu în care combină date, fapte, replici reale şi ficţionale (din piesa lui Albert Camus, de exemplu) din biografia împăratului roman. Boda pune tot momentul pe ritm rap, asociind astfel subliminal imaginea istoric negativă a lui Caligula cu cea contemporană a băieţilor răi de cartier.

Publicul a acordat trei premii: Cea mai bună actriţă – Theodora Sandu (care a obţinut şi participarea în programul 10 pentru film la TIFF 2020) pentru nebunia Ofeliei; Cel mai bun actor – Raul Lăzărescu pentru modul ingenios şi sugestiv în care s-a folosit de limbajul semnelor pentru a reda prăpastia între refugiaţi şi gazdele lor (după texte de Matei Vişniec); Cea mai bună trupă de actori – În-cerc-uit, după Matei Vişniec, cu Alina Dumitrache, Andrei Ianuş, Alexandru Oişte, Cristina Simion, Ioana Beatrice Tănasă, Mihai Vasilescu – pentru relaţia unu la unu între cuvînt şi mişcare. Premiul pentru rostire scenică, acordat de Dorina Lazăr, a fost deviat anul acesta, în lipsa unor demonstraţii de rostire (poate pe viitor se va găsi un echilibru între atenţia acordată corpului şi cea acordată cuvîntului în probele impuse) lui Miriam Răducanu, personalitate legendară a dansului contemporan autohton şi protagonista unui film de Mircea Albuţiu, O întîmplare... cu jazz, proiectat la Gală într-o variantă de lucru.

Gigi Căciuleanu a lucrat cu o parte dintre concurenţi un spectacol, On the roof, creat pentru Amfiteatru, spaţiul în aer liber de pe acoperişul TNB, în care deconstrucţia textului şi a cuvîntului prin corp şi reasamblarea lor în fraze coregrafice sînt ilustrative pentru stilul coregrafului şi pentru abilităţile tinerilor actori. Noua formulă de Gală HOP poate avea consecinţe excelente prin atragerea atenţiei (şcolilor şi artiştilor) nu doar asupra nevoii de a valoriza corpul actorului, ci şi a abordării unor formule performative contemporane. Ca nu rămînem anchilozaţi în teatrul de cuvînt, dar nici să-l punem pe banca rezervelor. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Maria Ștefănescu