Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a ilustrat, fără a o evidenţia în mod deosebit (adică fără a-i dedica un „modul“ special), o realitate pe care, cred, ar trebui să ne-o dorim transformată în tendinţă: colaborarea dintre regizorii din lumea largă şi trupele din România; şi invers. Dacă a doua jumătate a formulei a avut un singur reprezentant în festival – Silviu Purcărete montînd Regele moare de Eugène Ionesco la compania franceză Les Arts et Mouvants (spectacol pe care, din păcate, l-am ratat) –, cealaltă s-a concretizat în două producţii cel puţin interesante ca premisă, date fiind, pe de o parte, numele regizorilor şi, pe de altă parte, cel al ansamblurilor. Concret, a fost vorba despre Matthias Langhoff cu Măsură pentru măsură de Shakespeare la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (despre care am scris şi separat, şi în contextul festivalului, unde – spuneam – a suscitat reacţii foarte diferite), despre Tim Carroll cu Odysseia după Homer la Teatrul Naţional din Craiova şi despre Rodrigo García cu un text propriu, Interzis accesul animalelor, la Teatrul Naţional din Timişoara, spectacol găzduit, în FNT, de Opera Naţională din Bucureşti, mai bine zis de scena Operei, pe care s-au instalat nu doar actorii, ci şi (pe gradene) spectatorii – cam 250-300, la o apreciere „din ochi“; alţi vreo 50 au rămas, mofluzi, în faţa intrării. Numele oaspetelui a funcţionat ca un magnet. 

Rodrigo García a primit, anul trecut, unul dintre premiile intitulate „Noi Realităţi Teatrale“ şi marcînd, în „dîra“ Premiului Europa pentru Teatru, apariţii artistice promiţătoare în spaţiul scenic al lumii; sau, uneori, mici bizarerii; sau, alteori, excentricităţi pasagere. Nu ştiu în care dintre aceste categorii stabilite ad-hoc ar putea fi încadrat omul în chestiune; are, după părerea mea, cîte ceva din toate. Poate că amănuntul cel mai semnificativ în legătură cu el este acela că, „dînd o căutare“ pe atotştiutorul Google, obţii, în primele două pagini, numai articole (subţirele) în româneşte despre prezenţa lui la Gala Premiilor UNITER, acum trei-patru ani, sau la Timişoara, cu ocazia pomenită mai sus; în rest, informaţii ample despre: Rodrigo García(-Barcha), regizor de film şi televiziune (şi fiu al lui Gabriel García Márquez!), Rodrigo García(-Verdu), economist, Rodrigo García(-Valle), inginer; singurul Rodrigo García tout court e boxer. Personal, voiam să descopăr, aşa, de amuzament, în ce zodie s-a născut recordman-ul realităţilor (teatrale) planetare de azi, dar planeta nu pare să ştie despre el nici lucruri mai simple. În fine... Rodrigo García „al nostru“ (nu mă pot abţine, Caragiale e mai tare: „Ba al dumitale, obraznico!“) este spaniol, născut în Argentina şi reîntors în ţara de baştină a părinţilor, dramaturg, regizor şi proprietar (aflu dintr-un interviu publicat în caietele Naţionalului timişorean) a două reşedinţe, una în regiunea Asturias (adică în Spania) şi alta, într-o insulă braziliană. Pentru un nonconformist feroce, mi se pare o situaţie bunicică. Deoarece (uitam să precizez) omul este un campion al demascării mizeriilor societăţii, burgheze şi ne-burgheze laolaltă, al filistinismelor, maniheismelor, consumismelor şi altor -isme, un revoltat, un răzvrătit etc. Spre a ne comunica mai convingător dezaprobarea faţă de violenţa lumii (tatăl – abjurat – e de meserie măcelar), obişnuieşte, în spectacolele lui, să tortureze şi să ucidă diverse animale. Vii, evident. Aşa s-a întîmplat şi într-un spectacol de la Wroclaw, unde a primit, cu multă nepăsare (afişată cu la fel de multă hotărîre), premiul amintit şi, fără îndoială, suma de euro care îl însoţea – pedeapsă administrată, probabil, societăţii ticăloase. Aşa m-am temut că se va întîmpla şi în spectacolul timişorean, nu (numai) din cauza titlului, ci şi din cauza faptului că pe scenă apăreau şi erau manevraţi cu anume bruscheţe un hamster şi doi iepuri. Vii. Se pare însă că regizorul a preferat, de astă dată, să se joace, numai, cu spaima noastră, căci, din cîte am aflat, vietăţile au ieşit nevătămate din actul teatral. Nu am văzut asta cu ochii mei pentru că am plecat înainte de terminarea spectacolului; nu a fost neapărat un gest de indignare estetică: din cauza programării, riscam să pierd începutul reprezentaţiei poloneze cu Dibuk, ceea ce nu voiam cu nici un preţ. Mă îndoiesc însă că spectatorii care porniseră să dezerteze, cîte unul-doi, mai întîi, în grupuri mai consistente apoi, de pe la jumătatea reprezentaţiei, aveau, cu toţii, bilete la alte spectacole. Realitatea este că prestaţia lui Rodrigo García ca regizor a fost cu totul modestă. Pe un text despre (în principal) nepăsarea adulţilor faţă de copii şi de animale (!), deloc genial, dar conţinînd pasaje puternice (de pildă, un astfel de pasaj a sunat tulburător şi emoţionant în rostirea lui Lari Cosmin Giorgescu la Gala Tînărului Actor 2009), autorul a conceput o mizanscenă dezordonată, repetitivă, lipsită de momente de culminaţie, inutil zgomotoasă şi unde, în plus, actorii – Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Alina Reus, Ion Rizea şi Romeo Ioan, plus micul David Popa –, actori, unii, excelenţi, au apărut abia ceva mai mult decît mediocri. Noroc cu animalele şi cu copilul...  

Alice Georgescu este critic de teatru.