● Hamlet de William Shakespeare, traducerea: Mihaela Crețu. Cu: Eduard Trifa, Marian Ghenea, Ana Maria Moldovan, Valentin Popescu, Ioana Bugarin, Vlad Bîrzanu, Alin State, Cezar Antal, Irina Mazanitis, Laurențiu Lazăr, Meda Victor, Anda Saltelechi, Ioana Mărcoiu, Simona Popescu, Iosif Paștina, Diana Gheorghian, Mădălina Ciotea, Marian Lepădatu, Relu Poalelungi, Ioan Batinaș şi o figuraţie de 18 actanţi. Regia, versiunea scenică, coloana sonoră: Dragoș Galgoțiu. Decorul: Andrei Both. Costumele: Lia Manțoc. Light design: Cristian Niculescu, Ștefan Ioșca, Andrei Delczeg. Video: Sabina Spatariu, Luca Achim. Teatrul Odeon. 

Textele clasice pot avea variate interpretări, pot susţine concepte performative departe de intenţiile (ştiute sau presupuse) ale autorilor lor şi asta vine din calitatea scriiturii şi din distanţa temporală. Hamlet este una dintre cele mai versatile piese în acest sens. Am văzut o mulţime de spectacole Hamlet (dintre care unul non-verbal, memorabil, regizat de Alex Rigola, Casa Europeană. Prologul la Hamlet fără cuvinte), cu viziuni regizorale îndrăzneţe, a căror reuşită ţinea de soliditatea conceptului şi de modul în care acesta se conecta la text.

Folosind ambele săli ale Teatrului Odeon (o idee bună pentru valorizarea spaţiului, dar mai puţin justificată performativ) pentru Hamlet, regizorul Dragoş Galgoţiu a realizat o megaproducţie dark, cu acţiunea suspendată într-un timp nedefinit. Domină costumele de piele (redingote şi pantaloni) şi coafurile punk, Elsinore-ul pare sinistru, cu ziduri negre care devin uneori translucide, un decor potrivit pentru thriller-ul politic în care e implicat tînărul prinţ, pe scurt, spectacolul arată hamletian. De aici încolo, însă, lucrurile se cam împotmolesc. Horatio lipseşte cu desăvîrşire (fără a fi o problemă), iar locul lui este luat de Amy Whinehouse (Diana Gheorghian, foarte bună într-un rol care îi vine ca o mănuşă), care apare cîntînd (prin imaginaţia lui Hamlet sau prin realitate, asta e neclar, prinţul nu interacţionează cu ea). Prin scenă bîntuie şi o Femeie în roşu (Mădălina Ciotea), o damă de consumaţie care întruchipează, probabil, Moartea. Şi Gertrude (Ana Maria Moldovan) este o femeie uşoară, îmbrăcată doar într-un body şi un trenci, şi mai mereu beată. Claudius (Marian Ghenea, care joacă şi Fantoma) este autoritar şi agresiv. Polonius (Valentin Popescu) este decrepit şi moare oarecum de moarte bună, căci Hamlet doar îl zguduie un pic (fără ascunzişul de după perdea). Laertes (Vlad Bîrzanu) şi Ofelia (Ioana Bugarin) sînt copilăroşi, el, un puşti rebel, ea, puberă şi imaculată. Trupa de actori este formată din tineri care vin pe trotinete, dintre ei detaşîndu-se Anda Saltelechi. Rosencrantz (Alin State) şi Guilderstern (Cezar Antal) sînt un mix de hipsteri, clovni şi skateri, un fel de Polonius mai tineri (au acelaşi tip de absurd). Osric (Marian Lepădatu) e orb şi cocoşat, cu fizicul dezagregat, ca şi limbajul. Groparii (Irina Mazanitis, Laurenţiu Lazăr) par extraşi din filmele vechi, cu gaguri, doar că între modul lor de a vorbi (teatral) şi rama pusă personajelor e o fractură care ucide umorul. Fortinbras (Ioan Batinaş) e un personaj caragialian, fiul lui Agamiţă Dandanache. Apariţia Fantomei, cu redingota murdară de pămînt, e importantă pentru codul vestimentar: de la înmormîntarea Ofeliei încolo, cînd spectacolul coboară în Sala Studio, de la subsol, toate personajele au hainele murdare, ceea ce sugerează că sînt moarte şi justifică schimbarea spaţiului de joc, fără a se clarifica asta şi dramaturgic. (Dacă ei sînt morţi, ce vedem în scena luptei? Fantome? Amintiri? Ale cui amintiri, dacă Horatio lipseşte?)

Spectacolul are lungi pasaje muzicale în care rulează hit-urile lui Amy Winehouse, un pic de Doors etc. Prin contrast, textul este tăiat, aş zice, cu brutalitate, şi lasă şi naraţiunea, şi viziunea asupra ei în suspans. Se deschid multe idei, dar nu se coagulează nimic. Relaţiile între personaje sînt deficitare, actorii nu au timp să îşi încarce personajele, să reacţioneze la impulsuri. De exemplu, despre Claudius şi Gertrude nu aflăm dacă se iubesc, se urăsc sau se manipulează unul pe altul, ştim doar caracteristicile lor individuale. Laertes, Hamlet şi Ofelia au o scenă în care sînt foarte apropiaţi, inclusiv erotic. Dar mai departe lucrurile stagnează: Hamlet şi Ofelia nu apucă să se certe prea serios, nici să înnebunească prea bine, Laertes nu are timp să o jeleacă pe Ofelia şi nici să se supere pe Hamlet, sărutul incestuos Laertes-Ofelia nu duce nicăieri etc. Altfel, acest trio ar fi baza spectacolului şi actorii au datele să susţină asta, dar nu au şi timpul să o facă pe scenă. Regizorul este mereu grăbit la vorbe, în timp ce lasă muzica să curgă la nesfîrşit. Pare că textul ar incomoda spectacolul, prin urmare este doar livrat sec, rapid şi neîmplinit în sens. Graba şi amputarea textului duc la neclarităţi în identificarea unor simboluri, personaje, metafore. Prin scenă trece de mai multe ori un convoi. Să fie cortegiul funerar al lui Hamlet cel Bătrîn? E probabil şi improbabil în acelaşi timp. Nu ştiu exact ce e confuz aici, conceptul sau transpunerea lui scenică, dar cert este că dificultatea de a găsi o coerenţă spectacolului nu ţine de libertatea interpretării, ci de haosul ei. În teatru se poate orice, dacă are un sens (dramaturgic, dramatic, estetic).

Dacă spectacolul este suportabil, asta i se datorează lui Eduard Trifa, interpretul lui Hamlet. Noua senzaţie din Bucureşti, Trifa joacă două personaje în Medea’s boys la Apollo 111 (dramaturgie Ionuţ Sociu şi Euripide, regie Andrei Măjeri), un argonaut şi Medeea. Şi acolo, şi aici, actorul stăpîneşte bine textul, spaţiul, vocea, propriul corp şi propriul magnetism. Trifa este un actor complex, are subtilităţi în pasaje de forţă şi siguranţă în scene tandre, arată spectaculos şi ştie să se folosească inteligent de asta, este capabil să facă strălucitoare, pentru un public tînăr, bătrîna artă a teatrului. Dar cu un playlist de song-uri celebre şi o paradă de costume, întrerupte cîteodată de nişte vorbe neterminate, nu se poate vorbi de un concept. O parte din public va găsi spectacolul atractiv, datorită muzicii şi lui Eduard Trifa, însă nu va pleca de la teatru cu nici o idee despre textul lui Shakespeare sau despre orice altceva.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nicu Ilfoveanu