●  Legături primejdioase, adaptare de Christopher Hampton după romanul omonim al lui Choderlos de Laclos, traducerea: Irina Velcescu, regia: Cristi Juncu, scenografia: Cristina Milea, asistent scenografie: Cezara Negoescu, muzica: Ada Milea. Cu: Florin Piersic Jr., Diana Cavallioti, Ana Bianca Popescu, Silvana Mihai, Rodica Mandache, Ionuț Vișan, Alina Rotaru, Beatrice Peter, Cezar Grumăzescu. Teatrul Mic. 

Romanul epistolar Legături primejdioase, scandalos la vremea lui (1782), scris de Choderlos de Laclos, care a împărţit gloria ireverenţiozităţii literare cu Marchizul de Sade, a fost resuscitat în mai multe ecranizări, cea din 1988 devenind un film-cult. Regizat de Stephen Frears, cu o distribuţie excepţională (Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer, Uma Thurman), filmul se baza pe adaptarea lui Cristopher Hampton (premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu). În recentul spectacol de la Teatrul Mic, regizorul Cristi Juncu foloseşte această adaptare pentru a reimagina odiosul pact dintre Marchiza de Merteuil şi Vicontele de Valmont privind seducerea virginei Cécile de Volanges şi a virtuoasei Madame de Tourvel ca o vînătoare în grădina Raiului, folosind erotismul pe post de armă. Plasarea poveştii în paradis este stabilită deopotrivă de decorul opulent al Cristinei Milea – o masă lungă, ca un podium, cu diferite funcţii (pat, catafalc etc.), acoperită, ca şi celelalte obiecte de mobilier, de plante luxuriante – şi de anecdotele flegmaticului valet Azalon (Ionuţ Vişan), care desanctifică Raiul prin punerea iubirii carnale pe aceeaşi treaptă cu imperativele morale stabilite de Dumnezeu la facerea lumii. În această grădină cu floră luxuriantă, menţinută mai mereu într-un clarobscur senzual, personajele se împart în vînători şi vînat. Prada este urmărită, încolţită şi expusă ca trofeu. Cînd este cucerită, sărmana Madame de Tourvel este încarcerată într-o colivie (un candelabru somptuos). Deşi baroc ca scenografie, spectacolul mizează pe intimitate prin includerea spectatorilor în decor. Practic, publicul „stă la masă“.

Identitatea animalieră a personajelor, nu neapărat explicită – fauna paradisului este mitică, nu realistă –, este dată de perucile impunătoare, create, ironic, ca nişte căciuli de lînă care parodiază blana şi penajul vieţuitoarelor primordiale. Cu peruca lui ciufulită, Valmont este o pasăre de pradă, deşi se poziţionează, în povestea edenică, în rolul şarpelui. Vicontele este, de altfel, un Casanova un pic trecut, a cărui bogată experienţă de vînător a ajuns să-i fie povară: e plictisit, nepăsător, neinteresat de nimeni şi nimic. De altfel, nu se oboseşte să îşi cosmetizeze prezenţa decît în momentul în care este atras de ceva sau cineva. Florin Piersic Jr. se află aici într-un emploi perfect, senzualitatea rostirii, vocea şoptită, tonul coborît fiind specifice actorului în viaţa civilă, astfel încît personajul pare a i se potrivi ca o piele. Partenera sa, Diana Cavallioti, face din Madame de Merteuil o femeie rece, lipsită de scrupule, stăpînă pe orice situaţie, dar îi lipseşte acea tuşă de malefic pe care personajul o presupune. Madame de Volanges, cu tabieturile şi rigiditatea ei (excelentă Ana Bianca Popescu, abuzînd de vocalize pentru a portretiza această mamă acaparatoare, sufocantă), cu trecutul ei scandalos, pozînd pios în mare virtuoasă, şi mătuşa Rosemunde, cu anturajul ei de doamne onorabile, însă înţelegînd prea bine aspectele lumeşti ale iubirii (Rodica Mandache face aici o bătrînă alintată), fac parte dintr-un cuconet ipocrit, dar respectat şi chiar amuzant datorită unei subversive ireverenţiozităţi. Căci apare şi a doua ramă a spectacolului, dincolo de cea a deconstrucţiei fantastic-filozofice a Raiului, aceea comic-absurdă din scrierile lui Lewis Carroll: cuconetul amintit, în format extins (cu Madame de Merteuil şi Cécile), joacă mai multe partide de cărţi, ale căror imagini reprezintă nuduri masculine. În această societate încărcată de protocol şi falsitate (perucile joacă rolul „măştilor“, cînd sînt folosite, personajele sînt la vînătoare), nubila Cécile este o Lolită încă neconştientă de forţa sa (Silvana Mihai are o alură virginală, de femeie-copil) şi, în acelaşi timp, este o Alice care alunecă prin văgăuna iepurelui direct în regatul reginelor din cărţile de joc. Există aici şi o foarte tînără Madame de Tour-vel, încorsetată pînă în gît (în morala epocii) şi tot mai dezgolită pe măsură ce curtea lui Valmont devine tot mai insistentă. Vicontele nu pare atras de tinereţe – este indiferent faţă de adolescenta Cécile, cît şi faţă de exotica Émilie (Beatrice Peter) –, ci de partenere care îl pot provoca, pentru seducerea cărora are nevoie de strategii complexe. Excesiva tinereţe a Madamei de Tourvel, respectiv aparenţa puberă a Alinei Rotaru, ridică o problemă de credibilitate a relaţiei ei cu Valmont. Chiar şi cînd se îndrăgosteşte de altcineva, Vicontele rămîne legat de Madame de Merteuil, fascinat de complexitatea personalităţii ei, de inteligenţa ei diabolică, sedus de complicatele jocuri senzuale în care îl antrenează. Căci marchiza este o devoratoare de bărbaţi (nătîngul Danceny – Cezar Grumăzescu – este „savurat“ din plictiseală) în aceeaşi măsură în care Valmont este un consumator de femei: au acelaşi viciu, un amestec de erotism şi pasiune pentru putere, şi asta îi uneşte.

Costumele mixează epoci (redingote şi corsaje ale barocului), caracteristici ale personajelor (duritate sau inocenţă) şi expresii ale mentalităţilor (conformismul sau spiritul de frondă). De exemplu, rochia marchizei este din piele neagră şi are elemente decorative din costumele motocicliştilor, o castă modernă de aventurieri. Marchiza este o rebelă, o precursoare a feminismului, a eliberării femeii din anchiloza unei morale restrictive. Corsetele şi crinolinele ei şi ale urmaşei ei, Cécile, sînt uneori puse peste rochie, ca expresie a frondei. Poate că ar fi putut fi explorată mai mult ideea revoltei, prin erotism, împotriva normei care făcea din femei deţinutele bărbaţilor, ale Bisericii (sonorităţile Adei Milea revelează în cheie comică lupta dintre ascunsele dorinţe carnale şi masca pioşeniei) şi ale averilor care trebuiau conservate, luîndu-le dreptul de a decide singure asupra destinului lor. Altfel, de ce ne-ar mai interesa astăzi scandaloasele jocuri erotice ale celor doi politicieni ai amorului? 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Bogdan Catargiu