Dosarele Siberiei, scenariu de Petru Hadârcă și Mariana Onceanu, regie: Petru Hadârcă, scenografie: Irina Gurin, expresie corporală: Irina Slobodeaniuc, proiecţie video: Ian Onică, lupte scenice: Oleg Mardari, secvențe video: OWH Studio. Cu: Olga Guțu-Cucu, Draga-Dumitrița Drumi, Tinka Mardari, Dan Melnic, Diana Decuseară, Ninela Caranfil, Nicolae Darie, Constantin Adam, Angela Ciobanu, Ana Tkacenko, Doriana Zubcu-Mărginean, Tatiana Saenco, Petru Oistric, Ion Mocanu, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca, Valentin Zorilă, Iurie Focșa, Mihai Zubcu, studenţi. Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Chişinău, Republica Moldova.

 

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău a prezentat în ianuarie, la Bucureşti şi Iaşi, spectacolul Dosarele Siberiei prin care aduce în discuţie deportările din perioada 1941-1951. Este vorba despre trei valuri de deportări, 1941, 1949 şi 1951, care s-au produs în urma cedării de către România, în 1940, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, în contextul Pactului Ribbentrop-Molotov (1939). Sovieticii au aplicat în proaspăt numita Republică Socialistă Sovietică Moldovenească (dar şi în RSS Ucraineană, în care fuseseră integrate Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa) măsurile de control asupra populaţiei pe care le experimentau deja în URSS. Primul val de deportări a vizat în special culacii (termen peiorativ rusesc pentru chiaburi), ţăranii înstăriţi care dispuneau de terenuri, mijloace de lucru şi angajau muncitori. Cum o parte dintre ţăranii din Basarabia primiseră pămînt prin reforma agrară a Regelui Ferdinand (1921), aceştia au fost „identificaţi“ de nacealnicii (comandanţi) sovietici drept duşmani ai poporului, căci bolșevicii deciseseră că ţăranii proletari erau doar cei săraci, fără pămînt şi mijloace de subzistenţă. Primele deportări nu vizau doar aşa-zisa eliminare a „duşmanilor“ statului/partidului/de clasă sau cum i-o mai fi numit propaganda sovietică. Era vorba mai degrabă de instaurarea controlului asupra unei populaţii şi a unui teritoriu de curînd acaparate, de ruperea legăturilor între oameni şi punerea lor în situaţii-limită, în care atenţia şi prioritatea sînt orientate spre supravieţuire, nu spre acţiuni antisovietice, şi de exploatarea lor prin munci grele. Valurile următoare de deportări i-au vizat pe cei care au trecut la organizarea unor acţiuni de rezistenţă antisovietică, dar au fost şi o formă de represiune împotriva celor care refuzau să intre în colhoz (să îşi dea pămîntul pentru colectivizare). Deportările s-au făcut în Siberia şi Kazahstan, pe teritorii sălbatice, cu o climă aspră şi unde oamenii au fost forţaţi să muncească în condiţii extrem de dure. Mulţi au murit pe drum (două-trei săptămîni în vagoane de marfă, aproape fără mîncare sau apă) şi în gulag (lagăr – sistemul sovietic de lagăre şi colonii de muncă forţată) din cauza condiţiilor de trai sau au fost ucişi de soldaţii ruşi. Unii s-au întors acasă după moartea lui Stalin (1953), cînd au fost eliberaţi, alţii au rămas acolo ori s-au stabilit în Kîrgîzstanul vecin (Republica Sovietică Socialistă Kirghiză), unde clima era mai prietenoasă. Numărul exact al deportaţilor moldoveni este incert, dar se situează la peste 60.000 de persoane.

Spectacolul de la Chişinău, creat de Petru Hadârcă, are la bază memoriile a trei supravieţuitori ai deportărilor, Ecaterina Chele (deportată cu copilul mic), Margareta Spînu-Cemîrtan (copil) şi Ion Moraru (iniţiator al organizaţiei antisovietice „Sabia dreptăţii“), care apar ca personaje-narator. Pasaje din biografiile lor sînt teatralizate astfel că din statistica impersonală se trece la poveştile personale. Istoria se umanizează, devine vie şi, desigur, este impresionantă. Spectacolul are o arhitectură grandioasă, cu un eşafodaj de teatralitate realistă, pe care sînt altoite inserturi coregrafice şi muzicale (de exemplu, o doină de jale, repetată ca refren). Pe un fundal imens sînt proiectate imagini cu natura siberiană, lagărele de muncă şi cu Stalin. În cursul spectacolului sînt punctate cîteva lucruri importante. De exemplu, varietatea de reacţii locale la venirea ruşilor, de la teamă la bucurie. Rusofilii vor constata însă că nostalgia după epoca ţaristă nu reprezintă o calitate în ochii sovieticilor. Ruşii susţin că vin ca „eliberatori“, dar impun această perspectivă cu forţa. Gulagurile au fost cumplite nu doar din cauza muncii, a condiţiilor de trai şi a violenţei gardienilor, ci şi din cauza agresivităţii deţinuţilor, între care apar diferenţe de statut (criteriul etnic este motiv de discriminare şi aici, de exemplu, evreii erau abuzaţi de colegii de detenţie). Unii dintre ruşii din închisori erau adepţi convinşi ai stalinismului, luptaseră pe front, dar se aflau în închisoare din cauză că erau consideraţi trădători, întrucît fuseseră luaţi prizonieri de către nemţi (Svetlana Aleksievici scrie despre asta în Războiul nu are chip de femeie şi Vremuri second hand). La întoarcerea acasă, moldovenii au fost priviţi cu suspiciune şi evitaţi de vecini, ba chiar şi de familie (tot la Aleksievici se regăseşte şi această idee). Vremurile se schimbaseră iremediabil şi deportaţii erau acum nu doar străini, ci chiar indezirabili la ei acasă.

Problema spectacolului ţine de estetică şi de ton. Spectacular, construcţia dramatică este greoaie, cu o teatralitate desuetă. Tonul este patetic pînă acolo încît îngroapă dacă nu naraţiunea, măcar cronologia (poveşti din serii diferite de deportări se suprapun şi confuzează spectatorul). Cheia melodramatică, dincolo de atragerea empatiei, nu ajută la analizarea istoriei. Rememorarea unui trecut tragic sau prezentarea lui celor care nu îl cunosc este o miză valabilă a demersului artistic, însă ar trebui să fie mai mult decît atît. E adevărat că, de exemplu, spectacolul atinge şi definirea identităţii etnico-naţionale, cu o perspectivă filoromânească ce trimite la realitatea contemporană, dar cum nu am informaţii suficiente despre peisajul politic moldovenesc actual, nu pot interoga modul în care funcţionează acest lucru. Dar cred că o abordare ceva mai analitică a subiectului ar fi adus mai multe beneficii. Nu este vorba, în nici un caz, despre negarea suferinţei, ci despre nevoia de investigare a istoriei cu luciditate, mai ales că au trecut 80 de ani de la evenimentele invocate. Alunecarea pe panta emoţionalităţii aduce mai aproape tragediile trecutului, dar, din păcate, îl chestionează prea puţin.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Chişinău