Cred că oricui reflectează o clipă asupra stării actuale şi recent-trecute a teatrului românesc o concluzie i se impune cu necesitate (mă rog...): exodul masiv, în anii 1970-’80, al regizorilor importanţi, al regizorilor-artişti, al regizorilor creatori de şcoală a avut, asupra peisajului scenic, efectul cutremurului din 1977. În acel interval fatal s-au prăbuşit instituţii de spectacol aparent solide, au fost grav afectate trupe întregi, s-au distrus spaţii configurate estetic cu limpezime, adevăr, bun-simţ (artistic, dar nu numai) şi profesionalitate – s-au produs, pe scurt, pierderi inestimabile şi, din păcate, ireparabile. Desigur, aşa cum blocul „modern“ zis şi astăzi „Dunărea“, după numele restaurantului de mult dispărut de la poalele lui, şi cazinoul foarte luminat-colorat apărut în loc de cîţiva ani „postdecembrişti“ au şters din memoria curentă a bucureştenilor priveliştea ruinei zdrenţuite de care a atîrnat, zile la rînd, prin dreptul etajului 7, o tricicletă roşie cu ghidon albastru, tot astfel şi edificiile teatrale ridicate, mai trainic sau mai în fugă, de regizorii rămaşi în ţară şi deveniţi decani, unii, pe cînd abia îşi trecuseră examenul „de stat“, au estompat uşor-uşor nu atît imaginea spectacolelor întemeietoare ale maeştrilor, cît o anume atmosferă creatoare, unde aerul era sănătos şi tonifiant, culorile erau clare şi miresmele, puternice; pînă şi furtunile – zgomotoase, cu tunete asurzitoare şi fulgere orbitoare – lăsau în urmă, odată potolite, o energie reînnoită. „Nu-i vina mea că m-am născut mai tîrziu, cînd toate astea nu mai existau!“ – această exclamaţie, ieşită cîndva, pe ton de scuză şi, totodată, de acuză, din gura unei june colege cu care polemizam amical, mă urmăreşte şi astăzi; încerc să mi-o readuc în minte cînd mi se pare că pretenţiile faţă de prezent sînt exagerate. Nu, nimeni nu e vinovat că nu s-a născut în alt timp şi în alt loc; vina apare atunci cînd le-o reproşezi altora. Şi, mai ales, atunci cînd nu vrei să afli altceva dincolo de ceea ce vezi în faţa ochilor. 

Fac această introducere lungă spre a răspunde pe larg unei alte exclamaţii, ieşite, acum cîteva săptămîni, din gura altei june persoane la auzul numelui unui regizor – Alexandru Colpacci – şi al unui teatru – Teatrul de Stat din Oradea: „Pfui, ce-s astea? Există aşa ceva?!“. Superioritatea din glas nu se referea, evident, la existenţa fizică a „entităţilor“ în discuţie (recent, Teatrul de Stat din Oradea a devenit, pentru scurt timp, vedetă mediatică în chestiunea separării celor două trupe – „Iosif Vulcan“, românească, şi „Szigligeti Ede“, ungurească – din componenţa sa administrativă, chestiune pe care mă abţin deocamdată s-o comentez), ci la existenţa lor aşa-zicînd semnificativă. I-am explicat persoanei că, în deceniul 1970-’80, Alexandru Colpacci (pe atunci, tînăr regizor) şi teatrul orădean (pe atunci, cu ambele secţii în perfectă formă artistică) au fost autorii şi, în acelaşi timp, beneficiarii cîtorva succese de răsunet în teatrul românesc, titluri precum Astă-seară se improvizează de Luigi Pirandello sau Tango de Slawomir Mroˇzek fiind citate, la vremea cu pricina, printre primele zece ale momentului. Top ten, cum ar veni. E adevărat, timpul scurs la mijloc nu le-a priit prea tare, măcar la nivelul renumelui, nici regizorului, nici teatrului: plecat „definitiv“ în Franţa în 1981, Alexandru („Pusi“) Colpacci nu şi-a regăsit la Oradea, după 1990, locul şi, poate, nici suflul. Izbînzile lui (discrete, ca şi persoana, dar consistente) au coincis, în ultimele două decenii, cu montări lucrate sporadic la Braşov (Încercarea de Marivaux, Terasa de Jean-Claude Carrière) sau Tîrgu-Mureş, secţia maghiară (Între două femei de Marivaux, Ivona, principesa Burgundiei de Gombrowicz). Întoarcerea de acum, cu La Grande Magia de Eduardo de Filippo, nu marchează, la rîndul ei, un triumf; este însă o... încercare (Pusi e, fără îndoială, pe scena românească, cel mai expert „marivodist“) onestă şi de nivel artistic onorabil. 

Clădirea teatrului orădean se află, de un număr bun de ani (concurînd vîrsta reconstrucţiei Naţionalului ieşean!), „pe butuci“; există însă speranţe serioase că viitoarea stagiune va însemna şi revenirea trupei (trupelor?) la sediu; deocamdată, ansamblul românesc îşi joacă spectacolele în sala uriaşă şi nu tocmai prietenoasă a unei Case de Cultură – studenţi? sindicate? nu mai ştiu. Proaspăta montare cu tragicomedia lui Eduardo (1900-1984, dramaturg, actor, regizor şi conducător de trupă napolitan din faimoasa familie Scarpetta-de Filippo) a fost „ambientată“ de scenografa Vioara Bara într-un careu înconjurat strîns de scaunele spectatorilor; la premieră, aceşti spectatori (printre care rude, prieteni, cunoscuţi de-ai actorilor) s-au dovedit foarte indisciplinaţi, comentînd, foindu-se pe scaunele care scîrţîiau, vorbind şoptit la telefon (!) etc., în asemenea măsură încît, personal, am folosit jumătate din timpul spectacolului ca să fac linişte în jur(ul meu, măcar). Nu era tocmai ideal pentru „receptare“. Ce am receptat, totuşi, a fost o imagine scenică îngrijită (mai puţin costumele, cam stridente), cu soluţii tehnico-expresive ingenioase, un joc bun al actorilor Richard Balint, Daniel Vulcu şi Angela Huşanu (interpreţii rolurilor principale din această poveste dulce-amăruie despre un soţ prea gelos care îşi pierde-cîştigă-pierde soţia graţie unui „magician“ complice), un joc corect al restului distribuţiei (numeroasă), precum şi, „per ansamblu“, o mizanscenă atentă, sensibilă şi inspirată în aşezarea accentelor tensionale. Nu e mult, nu e puţin. Este. 

Alice Georgescu este critic de teatru.