● O piesă despre mamă şi patria-mamă, dramatizare după romanul Bozenei Keff; regia, scenariul şi aranjamentele muzicale: Jan Klata; decor şi lighting design: Justyna Lagowska. Coregrafia: Macko Prusak. Costume: Justyna Lagowska şi Mateusz Stepniak. Cu: Paulina Chapko, Dominika Figurska, Anna Ilczuk, Kinga Preis, Halina Rasiakówna, Wojciech Ziemianski. Polski Theatre Wroclaw, Polonia.

Sezonul polonez al Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu de anul trecut a adus, printre altele, un spectacol pe textul Dorotei Maslowska, în regia lui Grzegorz Jarzyna – Între noi totul e bine –, care punea în discuţie ideea de fi polonez, evoluţia sau involuţia patriotismului, identitatea naţională. Investigaţia tarelor trecutului – moştenite şi dezvoltate în prezent – este o constantă a teatrului polonez contemporan, asta pe lîngă varietatea de estetici abordate de regizorii polonezi. În ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu, au fost prezentate trei spectacole poloneze, diferite unele de altele ca tematică, estetică, stil. Deşi am pierdut Masa cu sunete (regia: Karbido) – FITS este un labirint uriaş în care trebuie să faci tot timpul alegeri, nu poţi vedea tot –, celelalte două spectacole au demonstrat eclectismul teatrului polonez.

Spectacolul lui Jan Klata, o dramatizare a unui roman premiat – O piesă despre mamă şi patria-mamă, este o litanie ironic-dureroasă despre relaţia mamă-fiică la nivel individual (personal) şi la nivel general (mamă-patrie şi fiică-cetăţean). Mama evreică poartă cu ea rănile unei istorii brutale şi abuzive, pe care le transmite moştenire fiicei. Patria are şi ea un trecut viciat, care grevează prezentul. Antisemitismul polonez la care trimite spectacolul lui Klata este una dintre temele preocupante ale culturii poloneze din prezent (se regăseşte şi în piesa Malgorzatei Sikorska-Miszczuk – Primarul, partea I, prezentată la FITS în spectacol-lectură). Şi mama, şi patria sînt închisori ale rănilor, sînt călăii „fiicelor“ şi totodată victimele lor – „Ce e mama? Un izvor şi o închisoare.“ Mama evreică devine mamă universală – una protectoare şi egoistă, care îşi terorizează copilul cu rănile ei, îl responsabilizează pentru durerile ei. (E atît de cunoscută această dragoste acuzatoare, care pretinde şi atacă, această ostentativitate a iubirii materne pe care copilul o îndură ca pe o povară – „Din nimic şi pentru nimic / a născut un copil. / Ca să aibă familie, adică să nu fie singură, / un copil este întotdeauna Copilul Mamei sale. / Iar mama este MAMĂ. / Mamă fiind, / femeia nu se va pierde în lume, / Mamă fiind, o femeie capătă identitate.“) Scenele dintre mamă şi fiică au ascuţimea traumelor familiale pe care mulţi le purtăm, urmele unei iubiri traumatizante, inconfortabile, la limita urii, posibilă în absenţă sau la distanţă, dar chinuitoare în prezenţă. Patria este, şi ea, o mamă terorizantă. Antisemitismul polonez este exhibat: „Evreii sînt copiii nerecunoscători ai unei patrii-mame.“ Cele două paralelisme metaforice converg într-o scenă de mare impact: copilul plînge în întuneric, de frică, suspinele lui înţeapă inima şi creierul, iar vocea mamei se aude, autoritară şi rea: „Taci, că vine jidanul să te ia.“ Acest matriarhat existent în Estul european, în care figura dominantă din familie, în raport cu copilul, este mama, în timp ce tatăl este, de multe ori, o prezenţă inconsistentă, are un efect castrant asupra identităţii copilului.

Spectacolul lui Klata se construieşte ca un cîntec de jale, dar cu umor, fie el şi cinic. Există un singur personaj, un cor de mame/fiice care funcţionează ca un corp multiplu, nişte walkirii care dansează obsedant un ritual ancestral – viciile maternităţii vin din vechime –, cu un soundtrack în schimbare, de la muzică clasică la Deep Purple. Cele cîteva dulapuri care alcătuiesc decorul – căi spre trecutul istoric şi personal – descoperă paradisuri artificiale, iadul amintirilor care amprentează prezentul, alcătuiesc o arcă a sentimentelor refulate, un spaţiu nu salvator, ci al şantajului şi al terorii mamei faţă de fiică şi al fiicei faţă de mamă. Situaţiile concrete din spectacol au la bază poveşti personale ale actorilor, despre relaţia lor cu mama; poate de aici vine o puternică senzaţie de realism, într-un spectacol suprarealist. Această structură dramatică, ironic-ritualică, deconstruieşte naraţiunea, fragmentează textul căruia i se adaugă inserturile de poveşti personale, paralelismele tematice şi formula de cabaret negru, mixată cu oratoriu, astfel încît rezultatul este un spectacol liric, cu tuşe groteşti şi accente suprarealiste.

Dintr-o cu totul altă zonă vin Cîntecele lui Lear (Song of the Goat Theatre), în regia lui Grzegorz Bral – la Festivalul „Fringe“ de la Edinburgh a primit trei premii: Fringe First, Herald Archangel şi Musical Theatre Matters Award –, un spectacol grotowskian prin excelenţă, acesta fiind, la prima vedere, şi punctul maxim de interes: posibilitatea de a vedea live tehnicile de laborator ale lui Jerzy Grotowski, aplicate unui text-reper al dramaturgiei universale. Spectacolul are structura unui concert cu un playlist determinat de o anumită dramaturgie muzicală. Povestea lui Lear se construieşte printr-o naraţiune a emoţiilor exprimate în muzică. Este imposibil de descris cît de puternic poate fi impactul unor cîntece în care vocea, prelucrată în tehnici grotowskiene dezvoltate la Teatrul Cîntecului Ţapului (ce poetică a denumirii!), produce o emoţie hipnotică, greu de explicat altfel decît că simţi cum ţi se atinge inima cu mîna: în vocea tremurată a Cordeliei, lacrimile sînt conţinute în cîntec (la propriu, nodul în gît face parte din partitură). De fapt, energia este generată din foarte puţin: mişcare minimă, fără text, doar cu muzică şi emoţie, dar tocmai acest rezultat surprinzător în raport cu ingredientele face ca tehnicile teatrale folosite să pară misterioase, poate chiar magice. Pentru că se poate spune asta despre Cîntecele lui Lear – că este un spectacol magic, construit din „materia viselor“, una invizibilă, un show fragil, cu efect puternic, aproape hipnotic asupra spectatorilor. Prezentat seara, în Cetatea Cisnădioara, un loc cu o acustică excelentă, de un romantism sumbru, spectacolul a căpătat involuntar şi o altă dimensiune: coborînd scările prin pădure, pe întuneric, am avut senzaţia (creată din luminile lanternelor) că printre copaci zăresc silueta fantomatică a tatălui universal, un Lear tragic, însoţit de dragostea unei fiice pierdute. La Cisnădioara a început încet să plouă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: K. Jarek