Dă-te din soare, text de Alexa Băcanu cu inserții ale echipei. Regia: Leta Popescu. Cu: Andreea Ajtai, Radu Dogaru, Raluca Mara, Oana Mardare, Cosmin Stănilă, Adonis Tanța. Cu participarea: Alexandru Dabija, Ionuț Caras, Ramona Dumitrean, Anca Hanu, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Irina Wintze. Scenografia: Mihai Păcurar. Costumele: Teodora Frîncu. Muzica: Radu Dogaru și Adonis Tanța. Mișcarea scenică: Mihai Mihalcea. Asistente de regie: Irisz Kovacs și Ana Maria Țîrlea. Reactor de creație și experiment, Cluj. Proiect co-finanțat de AFCN.

Am început aproape fiecare cronică din ultimul an și jumătate cu referire la contextul sanitar pentru că el schimbă (aproape) totul în viețile noastre, inclusiv teatrul. Din păcate, inerția teatrului autohton e puternică, impulsul pandemic nu a fost suficient ca să zgîlțîie modul în care gîndim și facem teatru, doar ici și colo au apărut spectacole influențate în vreun fel de noua realitate. E dezamăgitor că peisajul teatral din România în ansamblul său rămîne tributar unui tip de teatru care era deja conservator înainte de pandemie, că lipsește o stare generală de convulsie care să genereze autoreflecții despre ce fel de teatru facem, cum și pentru cine, ce avem de spus, care este rolul acestei arte acum, în acest context ce nu ne permite să ne întoarcem la „viața normală / de dinainte” – litania pe care o tot invocăm, deși e clar că „normal” acum nu va fi același lucru ca înainte de pandemie. Inerția teatrală se conectează și cu un anume paternalism, un pseudo-mentorat în care relația dintre ucenic și maestru – relație generică, între tineri artiști și un fel tradițional de (a face) teatru – este mai degrabă de supunere decît inspiratoare, cu atît mai puțin una de contestare care să ducă la o evoluție disjunctivă a tinerilor în raport cu canoanele înaintașilor. Apar generații de artiști prea cuminți, care se mulțumesc să reproducă modelul predecesorilor sau, cel mult, fac revoluții în eprubetă. Lipsește fibra de artist care dă cu tiparele de pereți ca să își găsească propria voce, mai mult, nu prea are nimeni nimic de zis, și de aici încep cumințenia și formalismul, de la această lipsă de idei, de mesaj și de nevoie (reală) de a face teatru. E crucial ca artiștii tineri să își producă propria lor revoluție, care ar trebui să înceapă cu ruperea dependenței, fie și involuntare, de modele. Asta face Leta Popescu în Dă-te din soare.

În noiembrie 2020, Reactor de creație și experiment a făcut o lectură performativă pe platforma Zoom pentru un „laborator de creație”, Dă-te din soare (work in progress), care urma să fie dezvoltat într-un spectacol în cadrul programului Focus: Decalaj. Narațiuni intergeneraționale. Programul era bine argumentat: „S-a născut ca răspuns la un conflict între generații tot mai agresiv, atît la nivel public, cît și familial, un conflict bazat pe experiențe de viață diferite, dar și pe multe prejudecăți, pe lipsa unei comunicări reale, dar și pe diferențe de clasă, de afiliere politică sau religioasă”. Dă-te din soare avea însă și o altă motivație. Reactor a fost creat în 2014 de tineri artiști, absolvenți ai UBB Cluj, care au experimentat și s-au dezvoltat împreună. De la un moment încolo, însă, lucrul în același grup sau cu artiști din aceeași generație și-a dovedit limitele și Reactorul s-a deschis spre regizorii din generațiile anterioare, și ei tineri, dar a dorit și un regizor „consacrat”. Cel ales a fost Alexandru Dabija – poate și pentru că stilul lui, artistic și uman, conține o anume ireverențiozitate ce poate fi asociată cu refuzul de a se supune canoanelor, oricare ar fi ele. În varianta inițială, lucrată cu Dabija, Dă-te din soare chestiona conflictul intergenerațional. Ce a rezultat concret a fost însă un discurs anti-ageism. Dabija a încurajat actorii să scrie despre experiențele proprii ale relaționării cu persoane vîrstnice, provocînd confesiuni oneste și deloc măgulitoare la adresa acestora. Cum era vorba doar de un produs work in progress, era de așteptat ca acest ton depreciativ să fie cumva deconstruit în forma finală, dar discuția post-spectacol a arătat că nu se știa în ce direcție o vor lua lucrurile. Sînt două lucruri de spus aici. Unul este că, pe un fundal în care vîrstnicii sînt abandonați de stat și hărțuiți de societate – de la pensiile (deloc speciale) care nu asigură un trai decent la „te caută moartea pe-acasă și tu îmi ocupi locul în autobuz” –, un spectacol care valorizează resentimentele împotriva bătrînilor nu e tocmai ce ne trebuia.  Altul e că Dabija are abilitatea și cinismul de a scoate din tinerii săi colegi exact acele lucruri neflatante, ascunse de regulă în spatele moralei și cutumelor sociale. Orice ar fi fost, Dă-te din soare ajunsese într-un impas. Soluția a venit pasînd producția Letei Popescu. Și Leta a făcut o mișcare radicală – a mutat subiectul de la vîrstnici în general la vîrstnici/mentori/generațiile consacrate din teatru, la raportarea tinerilor artiști la aceștia, la propria sa desprindere de admirația față de Dabija și la teama, prea puțin fertilă, a dramaturgului Alexa Băcanu față de același Dabija, prezent de altfel în spectacol în trei ipostaze – audio, prin propria voce, jucat de Radu Dogaru (excelent), cu celebra pălărioară cu tot, și prin pastișarea personajelor dabijiene recurente, „babele”. Focul pus de Leta a ars formule teatrale stătute, fie și funcționale, din teatrul instituționalizat (scena de început, cu actori din Teatrul Național din Cluj, jucată pe Zoom, este o mostră de teatru de relație clasic), dar și concepte și direcții care încep să se anchilozeze în teatrul independent, transformîndu-l prea repede într-un autoreproducător de discurs. A dat de pămînt cu Reactorul care s-ar fi dorit confirmat (binecuvîntat?) de un regizor „mare”. Și-a verbalizat și persiflat propria nevoie de validare de către un maestru și de către mainstream-ul teatral. Și pentru că toate aceste obsesii și revolte aveau nevoie de o formă, ele s-au transformat în funeralii. Leta Popescu a înmormîntat totul cu furie, umor și conștiinciozitate, căci numai după ce faci curățenie într-o casă străină te poți instala în ea (poate și de asta, în cariera ei de pînă acum, Leta a tot tatonat direcții performative, fără a se instala nicăieri, ca și cum nu și-ar găsi locul). Acum ar trebui să deschidă un șantier.

Am văzut spectacolul, prezentat în avanpremieră la Cluj, într-o înregistrare rudimentară tehnic. Premiera va fi la toamnă (cu o posibilă prezentare și la București), cînd voi reveni cu o cronică.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihai Păcurar