La o simplă analiză a tonului discursurilor politice din ultimele săptămîni, e clar că nimeni nu mai ţine cont în România – dacă a ţinut vreodată – nici de bun-simţ, nici de tact, nici de discurs mediatic. Poate nu ar strica puţină onoare şi un pic de transparenţă, pentru că, nu pot să nu remarc, în cei peste 40 de ani de implicare mai mult sau mai puţin activă în politică, nu-mi amintesc o campanie politică naţională mai ineptă, mai lipsită de profesionalism şi mai greşit gîndită decît cea condusă de tabăra anti-USL, asta dacă putem vorbi cu adevărat de o tabără anti-USL.

Nu trebuie să fi citit multe cărţi (sau să fi dat un copy & paste din ele) ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“, a declarat Brian Mulroney, fost prim-ministru al Canadei. Care este legătura dintre acest citat şi ce se întîmplă în România? Tabăra USL aplică perfect acest principiu – şi-a găsit un duşman şi nu renunţă pînă nu-l va anihila. Şi cealaltă tabără? Care cealaltă tabără?

Surprinzător este faptul că, în tot acest timp, nu s-a întîmplat nimic nou. Am asistat la un banal exemplu de management al crizei, de care politica avea nevoie. Fie că vorbim de politică sau de mediul de afaceri, există strategii pentru majoritatea problemelor, una dintre ele fiind asumarea responsabilităţii. În rest, trebuie să respecţi alte cîteva principii de bază. Dacă nu ştii care sînt, le inventezi. Şi dacă tabăra opusă atacă prima, reacţionezi imediat şi inventezi altă ţintă. Cu alte cuvinte, te dai la o parte şi-ţi creezi un duşman. Cinic, e adevărat, dar eficient.

Dacă ceea ce s-a întîmplat a fost prea mult pentru o opoziţie dezorganizată şi confuză, aceasta ar fi putut adopta principiul Clinton: „Am făcut ceva rău, dar să lăsăm trecutul în urmă. Este timpul să privim înainte“. Sau: „Am făcut ceva cumplit, recunosc, dar să nu ne lăsăm influenţaţi de trecut“. Oricare dintre aceste două declaraţii ar fi fost potrivite dacă dl Băsescu fi fost prins făcînd cu adevărat ceva nepermis, dar nu a fost cazul. În ciuda acuzaţiilor care i-au fost aduse, problema nu a fost, de fapt, ce a făcut preşedintele, ci persoana în sine. Tot răul i-a fost pus la picioare. Băsescu a condus ţara ani la rînd, timp în care au fost luate nenumărate măsuri de criză (printre care şi adoptarea bugetelor de austeritate), care i-au afectat pe mulţi oameni. Asta ca să nu mai vorbim de propriile probleme de imagine, care l-au transformat într-o victimă sigură. Să-l acuzi însă pentru restructurările bugetare la sugestia FMI a fost o tactică lamentabilă.

Cînd a început aşadar atacul? Ce a făcut, de fapt, dl Băsescu? Ce măsuri a luat tabăra sa? Ce au făcut opozanţii USL? L-au abandonat pe dl Băsescu, l-au lăsat singur, l-au transformat într-o ţintă sigură. Nu au avut altă strategie decît să-l lase pe mîna opoziţiei. Nu se poate vorbi decît de o strategie extrem de prost gîndită sau, mai bine spus, de lipsa unei strategii.

USL nu putea dori mai mult decît să-l desfiinţeze pe Băsescu atît ca om, dar şi ca politician. Declaraţiile sale zilnice au fost pentru USL o binecuvîntare. Nu conta că preşedintele atrăgea atenţia asupra nerespectării Constituţiei, nu asta era problema, ci persoana în sine. Tehnica „atacă mesagerul pentru a discredita mesajul“ este greşită, dar eficientă.

Dl Băsescu a avut, la un moment dat, o strategie bună. A făcut apel la lege, dar nu a fost de ajuns. Românii nu s-au lăsat convinşi de un document – pentru ei unul de neînţeles, cu prea multe concepte şi cuvinte. Un slogan bine ales ar fi avut, poate, mai mult succes, dar pentru a-l face cunoscut este nevoie de mesageri care să nu fie ţinta atacurilor taberei inamice. Nu la asta ar trebui să folosească un partid politic? Unde a fost armata, la nevoie? Unde au fost susţinătorii săi politici, cînd a fost nevoie de ei? Să nu vii în apărarea dlui Băsescu a fost o mişcare politică total eronată.

Unde au fost, în tot acest timp, figurile publice, intelectualii, oamenii respectabili, erudiţii, oamenii de afaceri? Le este tuturor teamă să nu fie în tabăra greşită, în acest moment istoric? Cum poate fi inutil apelul la respectarea Constituţiei şi la nemodificarea acesteia de către nişte oameni care s-au coalizat pentru a prelua puterea pentru un timp limitat?

A fost pentru prima dată cînd mi-a părut cu adevărat rău pentru dl Băsescu – singur, doar cu moderatorul, într-un studio de televiziune, citind pagină după pagină dintr-un document semnat inclusiv de Victor Ponta, pledînd pentru desfiinţarea DNA, făcînd apel la Curtea Constituţională şi la multe alte instituţii ale statului.

Mă aşteptam să amintească în orice moment de faimosul Bob Dole, pe vremea cînd candida la preşedinţia SUA alături de Bill Clinton şi cînd nimănui, nici presei, nici americanilor, nici măcar politicienilor nu le-a păsat prea mult că opozantul său şi-a organizat campania din bani murdari, ca să nu mai vorbim de dosarele confidenţiale ale FBI, obţinute ilegal în timpul mandatului lui Bill Clinton.

„Nu mai citiţi lucrurile acestea! Nu vă mai uitaţi la televizor! Nu mai lăsaţi pe nimeni să ia decizii în locul vostru!“, susţinea în 1996 senatorul Dole, un respectabil erou de război. „De ce nu luaţi atitudine?“ – acelaşi lucru am putea întreba şi în ziua de azi.

În timp ce aşteptam protestele de stradă împotriva nerespectării Constituţiei (cele care, evident, nu au mai fost organizate niciodată), mă întrebam care ar fi fost reacţia oamenilor dacă Naţionala de fotbal a României, de exemplu, ajungînd în Rusia, ar fi descoperit că ruşii cîştigaseră deja Liga schimbînd cîteva reguli pentru a-şi asigura victoria. S-ar fi strîns în Piaţa Victoriei doar cîteva zeci de oameni?

La început au fost semne timide de proteste spontane. Mai departe însă, politicienii le-au pus protestatarilor tricouri albe, făcîndu-i să pară din tabăra lor. Aparent nu şi-au dat seama că cea mai înţeleaptă reacţie ar fi fost să stea deoparte – au fost însă prea mîndri pentru a face asta. Dacă nu s-ar fi implicat, probabil că protestele s-ar fi înteţit şi s-ar fi transformat în adevărate mişcări de stradă, destul de puternice pentru a forţa anumite schimbări. Dar nu a fost aşa, protestele au fost anihilate. Pentru că duşmanul duşmanului meu îmi poate deveni prieten la nevoie, dar nu într-atît de prieten încît să-i dau un sărut, mai ales în public.

Şi USL a făcut, evident, propriile greşeli. Ce bine ar fi fost să-şi fi găsit timp pentru a cugeta asupra citatului filozofului german Theodor Adorno, care spunea: „Cel mai greu lucru într-o campanie politică este să cîştigi fără să dai vreo secundă de înţeles că nu meriţi să cîştigi“. Sau poate că a făcut acest lucru şi poate din acest motiv s-a şi grăbit atît de tare la început. „Desfiinţăm totul şi înlocuim pe toată lumea. După asta, promitem să aranjăm totul la fel cum a fost.“ Dar tergiversările s-au succedat şi, dacă nu în ţară, în lume cel puţin Ponta s-a dovedit nedemn să cîştige.

În afara României, duşmanul USL nu părea să existe. Statele Unite şi Europa nu sînt împotriva lui Băsescu, aşa că lupta înverşunată din ţară nu a atras atenţia nimănui în mod special. În ţară însă, duşmanul părea real, iar USL nu a pierdut deloc timpul – şi-a cîştigat aliaţi, şi-a pus la punct asaltul şi l-a atacat pe preşedinte. A fost foarte simplu, mai ales prin susţinerea unor oameni ca senatorul Dan Şova (ooops, ministrul pentru Relaţiile cu Parlamentul), dispus să trîmbiţeze la TV, în fiecare seară, orice absurditate i se dicta de către PSD pe Blackberry-ul său. În acest fel, nimeni nu a mai dat atenţie seriei interminabile de momente jenante – acuzaţii de plagiat, CV-uri fictive, demisii din funcţie etc.

Fie că vorbim de o strategie reală sau de absenţa unei strategii, tot ce s-a întîmplat în ultima vreme a devenit greu de digerat şi spun asta fără a fi susţinătorul vreunui partid în mod special. Îmi place doar să văd o luptă cinstită, ceea ce, din păcate, se întîmplă rar în România. Indiferent că vorbim de mediul de afaceri sau de politică, totul este urgent. A fi urgent înseamnă a fi important, şi a fi mereu pe fugă înseamnă a fi ocupat. Şi cu cît eşti mai ocupat, cu atît mai mult înseamnă că munceşti. Şi dacă munceşti îndeajuns de mult, de ce ar fi vina ta cînd ceva nu merge?

De ce a devenit atît de complicat să iei o pauză de cîteva ore, poate de o zi, să stai pur şi simplu şi să gîndeşti un plan. Să concepi o strategie. Să faci o listă lungă de întrebări şi să găseşti cîteva răspunsuri. Să-i pui pe toţi în temă cu planurile tale şi abia după aceea să ataci.

Aşa ceva nu se poate întîmpla pentru că noroiul trebuie aruncat pe toţi pereţii şi toată lumea trebuie să se murdărească. Iar cursa se ţine doar pentru a vedea cine reuşeşte să rămînă în picioare. Şi uite-aşa, jocul devine diavolesc de simplu. Transformă lupta în ceva cît mai real şi mai dramatic. Cu cît mai multă acţiune, cu atît mai mulţi spectatori. Cu cît totul se transformă din ce în ce mai mult într-o telenovelă, cu atît mai puţină atenţie dăm la ceea ce contează cu adevărat.

Pînă la finalul jocului totul devine atît de captivant că toată lumea vrea să participe. Chiar şi presa, incapabilă sau prea puţin dispusă să critice ceea ce îi este servit de politicieni. Cum altfel s-au putea explica reportajul de prost-gust despre „clovnul Constanţei“ ajuns la vot acompaniat de un cîrd de gîsculiţe, sau promo-ul lipsit de gust difuzat pe Realitatea TV, în care demiterea preşedintelui Băsescu era comparată cu o poveste hollywoodiană cu gladiatori, piraţi, extratereştri, vrăjitori şi alte personaje exuberante create pe calculator. Nici politicienii înşişi nu ar fi putut crea un portret mai josnic.

Este oare aceasta o reacţie corectă la o problemă atît de gravă? Aceasta a fost miza? O luptă copilărească pe viaţă şi pe moarte care urma să se termine pe 29 iulie asemeni unui serial de televiziune pe care îl urmărim mîncînd popcorn şi aşteptînd pauzele publicitare pentru a merge la toaletă? Aşa pare să considere de cuviinţă editorul de ştiri al acestui post TV.

În final, dl Băsescu a fost salvat de o serie de factori asupra cărora mă îndoiesc că a avut vreun control: calendarul, vremea, dezgustul oamenilor şi, în mod special, apatia. Nici măcar un asalt de amploarea celui la care am asistat nu a putut convinge mai mult de 4 din 10 votanţi să meargă la vot pentru a-l demite pe preşedinte.

Să repeţi şi a doua oară aceeaşi tactică s-ar putea să fie mult mai complicat şi de aceea trebuie găsite alte metode. Atacurile nesfîrşite şi văicărelile politicienilor la TV seacă pe oricine de energie. Şi-n plus, majoritatea dintre noi se află fie la munte, fie la mare sau, cel mai bine, se uită la Olimpiadă, poate singurul loc în care se ştie foarte clar cine este „duşmanul“ cui. În sport, nimeni nu poate schimba regulile jocului, nici măcar temporar, pentru a cîştiga. Şi, mai important decît orice, nimeni nu intră într-o cursă fără o strategie bine pusă la punct. Asta ştie orice sportiv. 

Peter Frank a lucrat în domeniul bancar, a fost reporter economic şi senior editor de ziar în SUA. În prezent este consultant, profesor şi scriitor şi locuieşte în Bucureşti.