Uşurătatea de a fi prost în România

Astăzi, mai mult ca oricînd, prostul poartă amprenta unei nevoi viscerale de exhibare a esenţei sale. Motivul e simplu: un ego supraîncărcat cu detalii plăcute despre sine.

Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes. Şi nu se înşeală prea tare. Dacă privim cu atenţie, putem uşor constata că, în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare. Se poate trece şi în CV. În unele companii – umblă vorba –, e echivalată cu un MBA. În alte ramuri, cum ar fi politica, cu un post de demnitar.

Exagerare sau nu, prostul autohton a ajuns atît de omniprezent că e suficient să arunci o privire în jur. Imposibil să nu te împiedici de el. Dacă, însă, crezi că eşti înconjurat numai de oameni frumoşi şi inteligenţi, să dai de prost e şi mai simplu: uită-te în oglindă! Dacă, în sfîrşit, nici imaginea aceea nu îţi e cunoscută, zăboveşte cîteva minute la comentariile postate pe net, în subsolul unui articol oarecare. Nu ştiu dacă numai proştii se încumetă să îşi verse oful acolo, sau dacă aşa sînt majoritatea celor care ţin să-şi dea cu părerea, dar, statistic, aşa s-ar părea că stau treburile.

Prostul ştie cum se face politica pe malul Dîmboviţei, cum sînt femeile în ziua de azi şi ce ar trebui să facă Merkel şi Obama în Ucraina, ştie de ce-i ţara pe butuci şi justiţia aservită, de ce românul n-are cojones, prostul ştie orice. Mai puţin – ce să facă cu propria viaţă. Faptul că e doar o moluscă pierdută într-o galaxie, în loc a-l linişti, îl înnebuneşte. Creieru-i de moluscă refuză acest statut insignifiant. E drept, are şi de ce. La televizor, alţi proşti, mai norocoşi, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia. Dar lui nu i-a surîs steaua. Aşa că răbufneşte. Alţii i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociţii! Criminalii! Huă! Şi, chiar dacă profită de hibele din sistemul românesc pentru a-şi rezolva micile-i găinării, cînd e confruntat cu magnitudinea coţcăriilor la care se dedau alţii, deplînge ca o vestală deficienţele acestuia, pe care-l numeşte blazat, corupt şi putred pînă-n măduva oaselor.

În mare, argumentaţia lui nu transcende gama emoţiilor, logica sa e înnămolită în incriminări ce-l plasează în afara oricăror reproşuri, iar coconul de autosuficienţă, care-i înveleşte carcasa gîndurilor, îl face imbatabil. Ca să fim corecţi, o asemenea filozofie rudimentară, capabilă să transforme realitatea habitatului în care locuieşte, impune un anumit respect pervers faţă de prost. La fel, atitudinea de grosolană încredere în sine. N-are cum să nu te impresioneze.

Capitolul la care dă mereu rateu e impresia artistică. Acest îndîrjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, analfabet. Pur şi simplu, nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord.

Drept care, am putea întreba: oare cum ar întîmpina propunerea de a se retrage semianalfabeţilor dreptul la vot? Ce ar zice dacă votul ar reveni exclusiv celor care reuşesc să scrie, după dictare, un text simplu, din trei fraze? Dar dacă celor cu bacalaureat şi cu vîrsta pînă-n 40 de ani li s-ar cere, suplimentar, să extragă un radical de ordinul doi? Cum i se va părea iniţiativa? Draconică? Revoluţionară? Poftim? Ar mai rămîne o mînă de votanţi? Şi? Nu ni se tot repetă că absenteismul la vot e îngrijorător? Că oamenii nu mai au încredere în politicieni? Şi că, atunci cînd votează, pun ştampila pe cele mai puţin înzestrate persoane, să le reprezinte interesele?

De ce se întîmplă asta? Să nu ne ascundem după deget: pentru că-s proşti. Nu mai bine începem demersurile să scăpăm de ei, ca să putem vota, în sfîrşit, nişte politicieni oneşti, integri şi iubitori de glie?

Aşadar, dacă tot se dă prostul de ceasul morţii să-i fie bine patriei, n-ar fi drăguţ din partea lui ca, în calitate de cetăţean responsabil, să îşi redacteze corect gramatical observaţiile, cînd se lasă purtat de simţul autorităţii sale morale?

De unde răsar proştii?

Nu susţin că şcoala te fereşte de prostie, dar sînt ferm convins că, cine trece prin ea ca prin brînză, are şanse sporite să ajungă mult mai prost decît era.

La ora actuală, lipsa de chef a elevilor pentru învăţătură atinge cote tragicomice. A fenta şcoala e, în mintea multora, o dovadă de inteligenţă, dovadă întărită de faptul că modelul lor de reuşită nu e unul din ciudaţii din al căror cerebel postează într-o veselie citate pe Facebook, ci unul care, prin şmechereală, a reuşit în timp scurt să dea lovitura.

Cu toate astea, se dau mereu peste cap să obţină o diplomă oarecare la o facultate de duzină. De ce ţine prostul să aibă studii? Că are o reputaţie de apărat. Iar validarea intelectului necesită confirmare. O diplomă, acolo. Chestie delicată. Teoretic. Numai teoretic. Practic, va fi suficient să ia bacalaureatul. Singura oprelişte serioasă în calea unui doctorat (dacă-şi pune mintea).

Interesant e că, îndată ce devine părinte, prostul ajunge foarte ofticat pe sistemul naţional de educaţie. El, care a terminat o facultate tocmai fiindcă învăţămîntul şontîcăie grav, e între cei dintîi care se revoltă împotriva uşurinţei cu care se obţine o diplomă în ziua de azi. Fireşte, n-are sens să-i explici că, dacă învăţămîntul ar fi funcţionat cum şi-ar fi dorit, mai mult de o şcoală la seral nu ar fi bifat în CV! Prostul e impermeabil la critici, iar datele pe care le posedă sînt măsluite astfel încît să aibă mereu dreptate, orice i-ai zice.

Tot ce gîndeşte şi spune îi reconfirmă poziţiile şi certitudinile. Opiniile sale sînt adevăruri universale, asediile menite să-i sădească îndoiala sau să extindă limitele percepţiei sînt atacuri de lezmajestate. De aceea, sistemul său de referinţă joacă un rol important. Pe de o parte, ca român, moare de ruşine cînd se compară cu nemţii sau englezii. Pe de alta, cînd vine vorba de eul individual, face un pas înapoi şi, în loc a se mai compara cu aceştia, priveşte spre românii din jur, la care descoperă, scîrbit, că sînt săraci, inculţi, indolenţi, superstiţioşi, hoţi şi nespălaţi. Din cauza lor, de fapt, şi moare prostul de ruşine. De teamă că, atunci cînd merge afară, poate e comparat cu unul din ei.

Altminteri, îşi iubeşte ţara. Cu fluctuaţii, dar o iubeşte. Prostul e mîndru că-i român cînd olimpicii iau aur la matematică şi îşi reevaluează mîndria cînd confraţi de-ai săi pun de-un viol ghiduş în Italia.

Cine e prostul?

Prostul e cel care, mergînd la teatru şi operă, crede că e diferit de plebe; croind fuste, crede că e designer; turnîndu-şi cărţi şi apă în cap, crede că e mai mult decît unul care-şi toarnă cărţi şi apă în cap; făcînd politică, crede că are habar de ea; scriind cărţi, crede că e scriitor; predînd, crede că e profesor; absolvind politehnica, crede că e inginer; avînd copii, crede că-i părinte; fiind religios, crede că-i credincios... Prostul e, de asemenea, cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar şi cel care, citind articolul acesta, va spune: bine că eşti tu deştept!

Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook cînd moare Mandela, Paul Walker sau Robin Williams şi cel care face spume cînd refuzi să crezi că masonii s-au înţeles cu marţienii să colonizeze Terra...

Şi tot aşa...

„A light here requires a shadow there“, spune Virginia Woolf. „And a stupid here requires an even more stupid there, so that the first one feels smarter“, spune Je.

Dacă a şti că nu ştii nimic e, în sens socratic, primul pas spre autocunoaştere, să admiţi că eşti prost e primul pas spre inteligenţă. Nu-i o ruşine să recunoşti că eşti prost, însă e stupid să negi doar pentru că există alţii mult mai proşti. Şi care, să fim sinceri, de-ar fi chestionaţi, ar fi de părere că treaba stă fix pe dos. Aşa că, la ce bun? De ce să te chinui să pretinzi că eşti inteligent, cînd mult mai profitabil ar fi să accepţi, o dată pentru totdeauna, că eşti prost? Nu mereu şi nu tot timpul şi nici pe departe cel mai prost dintre proşti, dar, oricum, prost. Unul inconfundabil. Gîndeşte-te la avantaje! În această postură, vei putea afirma tot ce îţi trece prin cap, în legătură cu orice... fără a dovedi nimic. De ce? Simplu: în ochii prostului, adevăratul şi unicul prost este cel care nu vede lumea cum ţi-o descrie el.

Fireşte, a avea decenţa să recunoşti că eşti prost nu te va face mai puţin prost. Cel mult, vei căpăta un uşor avantaj faţă de cei care se încăpăţînează să susţină contrariul. Un pont: gîndeşte-te la prostie ca la un surplus de grăsime! A conştientiza că o ai e mai bine decît a o ignora! Dar nu şi suficient ca să scapi de ea. Şi e recomandat să o elimini. La urma urmei, excedentul de grăsime nu e estetic. De ce ar fi prostia sexy?

Un dezavantaj al recomandării de mai sus e că prostul, fiind prea prost să-şi intuiască prostia, nu va fi deloc deranjat să rămînă astfel. Un alt dezavantaj ar fi că asumarea prostiei nu aduce cine ştie ce satisfacţii: nu garantează o carieră strălucită, mai mult respect sau mai multă fericire. Ce oferă e doar o disonanţă mai puţin frapantă între percepţia personală a sinelui şi reflexia lui în mediul înconjurător.

Una peste alta, aceste aspecte fac din el un exemplar greu, dacă nu imposibil, de scos din găoacea-i de stupiditate.

Unde ne situăm cu proştii?

Majoritatea românilor, mai degrabă ca răspuns la presiunea socială decît dintr-o pornire lăuntrică, caută să se depărteze de cota de avarie a prostiei şi evoluează pînă la nivelul pe care l-am putea numi comfortably numb. Avem aici de-a face cu categoria proştilor relativ frecventabili, acei indivizi căldicei care, spre deosebire de proştii irecuperabili, sînt capabili să facă alegeri corecte în situaţii de bun-simţ. Spre exemplu, pricep că X, odată condamnat şi băgat la zdup, merită să se afle acolo şi preferă să iasă în club decît să fabuleze în contradictoriu despre viitorul relaţiilor UE cu Rusia.

Pentru asta, sînt de admirat. Comfortably numb e cetăţeanul pe care şi-l doreşte orice ţară. Stă în banca lui, iar gîndurile nu-i ţopăie dincolo de biologic. Preocupările sale au în centru familia şi propria persoană. N-o să-l zăreşti prăbuşindu-se în adîncurile unei convulsii din pricina crizei din Siria. Ştie că ţara e coruptă, dar nu turbează de indignare pe Facebook. Iar cît timp instituţiile publice nu degenerează pînă la un punct critic, nu prea-l interesează ce se întîmplă în agora.

Ortega y Gasset zicea despre prost că „e prost pe viaţă şi de neclintit, fără pori“. De acord. Dar n-ar fi mai plăcut, totuşi, să avanseze pînă la nivelul descris adineauri?

N-ar trebui să se teamă, va rămîne tot prost. Dar unul mai benefic naţiei. Şi, nu în ultimul rînd, lui. 

Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin` Namor, Editura Tracus Arte, 2014.

Foto: V. Dorolţi