● Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, ediţia a doua, Editura Compania, 2010.  

Nu avem încă prea multe sinteze sau studii de perspectivă asupra marilor probleme pe care exilul în general şi literatura scrisă în exil, în special, le ridică istoricilor de diferite feluri, mai ales istoricilor culturii sau ai literaturii. O bibliografie a acestui domeniu ar trebui să menţioneze mai întîi cărţile regretatei Eva Behring, între care Rumänische Schriftsteller im Exil: 1945-1989 (Franz Steiner-Verlag, Stuttgart, 1999) este probabil prima care încearcă o privire de ansamblu, fatalmente reducţionistă, dar corectă în liniile sale generale, asupra literaturii române din exilul masiv provocat de sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Amploarea fenomenului, în datele sale precise, este pusă însă în valoare pentru prima dată în Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, a universitarului român Florin Manolescu, apărută într-o primă ediţie în 2003 (Editura Compania, Bucureşti), care a utilizat în acest scop anii petrecuţi ca profesor la Ruhr-Universität din Bochum şi a putut profita, între altele, de imensul tezaur documentar conservat la Biblioteca Română din Freiburg, cea mai bogată arhivă a exilului românesc din anii postbelici. Recent a apărut a doua ediţie a acestei cărţi. Volumul şi valoarea sa documentară au fost dublate aproape prin adăugarea cîtorva zeci de noi articole şi prin nenumărate adaosuri şi corecturi la articolele existente: Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, ed. a doua revizuită şi adăugită, Editura Compania, 829 p.

Ca structură a articolelor, ediţia a doua a enciclopediei păstrează liniile iniţiale: o introducere biografică, o trecere în revistă a activităţii scriitorului cu menţiunea opiniilor exprimate în decursul timpului despre cărţile sale, o sinteză a opiniilor generale şi un foarte bogat capitol bibliografic, format din lista publicaţiilor autorului (în volum şi chiar în presă, la scriitorii mai puţin cunoscuţi sau prolifici, şi bibliografia critică); toate opiniile exprimate în textul articolului, asupra omului cît şi a operei, se fac numai prin intermediul unor citate extrase din bibliografia epocii, orientarea generală a aprecierii şi judecata ultimă fiind sugerate doar prin arhitectura savantă a textului, care aparţine autorului. Sigur că, în funcţie de cunoştinţele anterioare, de profunzimea lecturii sau de grila implicită, diverşii utilizatori ai enciclopediei vor putea reţine aspecte diferite, şi chiar „concluzia“ ultimă ar putea diferi. Florin Manolescu pune însă la îndemîna fiecăruia documentarea existentă, de o acribie şi întindere neegalată, şi rămîne la latitudinea cititorului să extragă din aceasta ceea ce vrea şi poate, aşa cum este şi firesc în prezentarea materialului documentar şi în discuţia unor chestiuni atît de puţin cunoscute, cu ramificaţii în domenii sensibile ale politicii din ultima jumătate de secol. 

Opţiunea implicită a autorului este vizibilă adesea în alegerea citatelor, dar ea se exercită de cele mai multe ori asupra înţelesurilor pe care faptele, spusele sau operele scriitorilor respectivi, selectate în articol, le au în perspectiva timpului. Iniţiativele şi în general importanţa puţin cunoscutei reviste Prodromos, publicată în anii ’60 de Paul Miron şi Ioan Cuşa, sînt evidenţiate de pildă prin citatul din recenzia apărută în epocă într-o altă publicaţie a exilului, în Fiinţa românească din 1968, după care revista „înseamnă o dată în istoria spiritualităţii exilului românesc. Pentru prima oară se întîlnesc, într-o frăţietate desăvîrşită, scriitori din exil şi scriitori din ţară. Alegerea vecinilor s-a făcut după criterii etice şi estetice în acelaşi timp, deoarece în revista Prodromos publică numai acei scriitori care, în ţară, n-au prostituat cuvîntul“, şi sînt citaţi aceştia: Blaga, Voiculescu, Noica, Manolescu, Ţepeneag, I. Alexandru, M. Sorescu, Fănuş Neagu, Matei Călinescu şi Negoiţescu (p. 602). 

Semnificativă este modalitatea în care sînt prezentate şi discutate nume importante ale vremii, cele care interesează publicul larg şi nu mai puţin canonul literar al ultimelor decenii: autori realmente mari, autori de succes sau cu o personalitate plurivalentă, care au marcat epoca, anumite genuri sau orientări, care au reprezentat tendinţe sau tradiţii în a căror istorie au jucat un rol oarecare, beneficiază de adevărate monografii concentrate. Numeroase sînt articolele din această categorie care dau senzaţia de echilibru şi dau contur epic unor existenţe în care autorul, prozator el însuşi şi istoric literar cunoscut, sugerează un destin. Între ele, cel consacrat lui Ion Negoiţescu de pildă, în a cărui carieră din ţară (marcată de un debut exuberant şi apoi de o revenire spectaculoasă la sfîrşitul anilor ’60) nu se putea citi însingurarea şi chiar inadecvarea treptată la o lume în transformare, ilustrată în încercarea unei istorii literare „lirice“, cu remarcabile intuiţii totuşi. La fel, un articol amplu şi larg documentat îi este consacrat lui Petru Dumitriu, a cărui operă a fost comparată de critica străină cu aceea a lui Pasternak, ba chiar cu a lui Saint-Simon, şi căruia autorul îi conturează cariera excepţională, zigzagurile şi eşecul final al probabil celui mai înzestrat prozator din a doua jumătate a secolului trecut, sugerat printr-un citat din Ion Simuţ („caz întristător de pervertire a unui mare talent“). Numărul articolelor care, tocmai datorită unui suport documentar larg şi bine ales, se citesc cu considerabil cîştig, este foarte mare. Mai mult, ele schiţează cu discreţie, dar cu mînă sigură, destine umane, destine scriitoriceşti şi prefigurează posibile dezvoltări, elemente pe care cercetătorii viitorului vor avea ocazia să le verifice. Acesta este cazul textelor consacrate lui Const.Virgil Gheorghiu, Horia Stamatu (poetul „poate cel mai mare al României actuale“, zice citatul din Eugen Ionescu), Monica Lovinescu (în volumele căreia un citat din Gelu Ionescu observă că autoarea „s-a «cenzurat» sau revizuit copios în textul predat tiparului“, faţă de cel citit întîi la radio), Isidore Isou (care scrie fraze enorme precum „si je ne réussis pas, cette France n’aura aucun droit de vivre“), Ionel Jianu, Martha Bibescu şi alţii. 

Cu toată uriaşa informaţie pusă la contribuţie, fără egal în domeniul ales, este încă loc pentru mici observaţii care puteau fi eventual comunicate direct autorului, dacă exista prilejul: în articolul dedicat lui Petru Dumitriu surprinde absenţa singurei monografii care-i este dedicată deocamdată, aceea a Oanei Soare din 2008, cum şi la Vintilă Horia cartea Georgetei Orian, tot din 2008, la Vintilă Ivănceanu există bibliografie în limba germană (de pildă Max Demeter Peyfuss, Die literarischen Träume von Vintilă Ivănceanu Vampire und Fürstengeschlechter, în Die Welt, 31 August 1972), la Peter Neagoe putea fi citat un articol din Vieaţa nouă, nr. 4 din seria nouă (1992) etc.  Sînt însă şi alţi scriitori din exil care nu-şi au articolul meritat în această carte, şi nădăjduiesc că îl vor avea în a treia ediţie: un caz interesant, dincolo de interesul scriitorului în sine, este cel al criticului de teatru Aureliu Weiss, afirmat la Viaţa românească după Primul Război Mondial, relansat într-o reală carieră internaţională după plecarea sa la Paris, unde publică la începutul anilor ’60 mai multe volumaşe şi studii care au reţinut atenţia: Le Destin des grandes oeuvres dramatiques... din 1960, Le Théâtre de Luigi Pirandello dans le mouvement dramatique contemporain din 1964, Héroïnes du théâtre de Henry de Montherlant din 1968 ş.a. Aş mai cita, din prima generaţie a acestui exil, pe generalul Gh. Băgulescu, fost ambasador la Tokio, cu două volume de amintiri, pe istoricul şi istoricul literar N.A. Gheorghiu, pe istoricul literar Ion Horia Rădulescu (mort în 1962, la şaizeci de ani, fără a-şi fi putut vedea tipărită teza despre Le théâtre français dans les Pays Roumains, apărută postum la Paris în 1965), pe romancierul Alexandru Sever, iar din cele mai noi pe Sanda Niţescu, colaboratoare la revistele Ethos şi Limite, autoarea unei încîntătoare cărţi de memorii: Un brin d’aneth. 

Cartea lui Florin Manolescu are însă, dincolo de meritele evidente ale documentaţiei practic exhaustive şi ale artei pe care o pune în expunerile condensate din articolele biografice, încă o calitate care devine evidentă pe fondul pauper al discuţiilor despre literatura noastră din exil: aceea că pune în evidenţă dialogul permanent şi, cînd a fost posibil, colaborarea (dificilă, dar colaborare totuşi) a celor două ramuri ale aceleiaşi literaturi. Enciclopedia documentează faptul că autorii din ţară citeau şi uneori chiar ajungeau să colaboreze la revistele exilului, că ei erau citiţi şi încurajaţi în aceste publicaţii şi prin acţiunile autorilor cunoscuţi din străinătate, că exista adică o permanentă, deşi dificilă relaţie din ambele părţi. Această relaţie continuă face inexplicabilă reţinerea pe care o arată istoria noastră literară, cea de astăzi, în judecarea şi prezentarea comună a literaturii acestei perioade, dincolo de trecătoarele obstacole, şi nu în simple juxtapuneri de opere care evită esenţa chestiunii. Aşa cum arăta poetul Horia Stamatu, cu un citat selectat desigur de Florin Manolescu, „scriitorii care scriu româneşte în afară de România nu sînt «scriitori din exil», ci «scriitori români»“ (p. 657). Ei merită nu numai restituţia profilului lor individual, pe care o face aici cu căldură şi infinită ştiinţă Florin Manolescu, ci şi integrarea deplină într-o lume la care ei nu au renunţat niciodată.  

Mircea Anghelescu este istoric literar, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.