Ne relaxăm moral

Cristian DUCU
Publicat în Dilema Veche nr. 471 din 21-27 februarie 2013
Ne relaxăm moral jpeg

S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc. Ne place, din ce în ce mai mult în ultimii doi-trei ani, să ne auzim spunînd că fapta lui X sau a lui Y este imorală, sau că anumite lucruri care ni se întîmplă nouă, ca indivizi, sînt incorecte, dar niciodată nu ne găsim timpul şi efortul necesar pentru a discuta într-o formulă academică sau mai puţin specializată despre ce înseamnă ca o anumită acţiune să fie imorală. De exemplu, toată lumea blamează conflictele de interese din universităţi, dar nimeni nu vrea să se angajeze într-o dezbatere nuanţată despre ce este conflictul de interese. Nu de alta, dar s-ar putea să descoperim că a năşi copilul unui coleg de catedră nu este chiar aşa de condamnabil din punct de vedere moral, ca atunci cînd rectorul îşi angajează soţia pe post de director al unui centru de cercetare.

Ne relaxăm moral atunci cînd nu mai vedem decît în alb şi negru, după cum ne invita un celebru filozof român, cînd ne spunea despre „crima“ unei persoane publice de a fi dat declaraţii la Securitate cu privire la activitatea studenţilor străini pe care îi supraveghea, în calitate de responsabil al unui cămin. Nu mai reuşim să distingem între fapta doamnei respective şi fapta unui alt politician român, aceea de a-şi fi turnat din proprie iniţiativă rudele la Securitate, pentru a obţine anumite foloase materiale. Totuşi, reflecţia morală are acest principal atu, şi anume cel de a privi o acţiune din maximum de unghiuri posibile, de a lucra cu nuanţe şi distincţii, nu de a trasa o linie de demarcaţie între „bine“ şi „rău“, de parcă am avea de-a face cu Zidul Berlinului.

Ne relaxăm moral cînd jurnalişti de marcă reclamă libertate maximă în ceea ce priveşte conţinutul editorial, şi se războiesc cu o instituţie de reglementare cînd aceasta intervine pentru că înmormîntarea unui individ se transformă, împotriva voinţei explicit şi clar formulate de familie, în subiect de presă. Ne relaxăm moral cînd nu există voci care să pună sub semnul întrebării pretenţia unora de a putea relata despre culoarea chiloţeilor unei domnişoare sau despre ce magazine a mai vizitat cine ştie ce personaj sinistru la Monte Carlo ori Milano. Ne relaxăm moral fiindcă nu mai vedem distincţia dintre viaţă privată şi interes public, dintre voyeurism şi anchetă jurnalistică, dintre boală şi a-ţi face meseria în mod profesionist. Iar treptat, vom ajunge să confiscăm viaţa privată a tuturor, de parcă ar fi treaba babei Veta de la poarta bisericii de cartier ce alege o persoană să se întîmple cu corpul său după moarte sau cu cine se mai culcă o domnişoară cu voce piţigăiată de la „tembelizor“.

Ne relaxăm moral pentru că nu există alternativă la argumente de genul: presa trebuie să supravieţuiească la fel ca orice „biznis“ şi, prin urmare, este justificată în a difuza toate materialele din categoria „cancan“. Nu-i aşa – spun aceşti apărători ai libertăţii presei –, cultura nu se vinde, deci nu avem cum să „trăim“ din ea. Sau, ca să parafrazez un purice internaut: cei care se revoltă că presa din România este tabloidizată sînt ipocriţi, fiindcă tabloidele sînt cele mai vîndute ziare în „cele mai mari state ale lumii“; doar „nu înseamnă că toată populaţia lumii e proastă.“ Relaxarea morală presupune – după cum uşor se poate observa – ca spiritul critic să ia o pauză pe termen nelimitat, şi să nu-i mai ofere individului posibilitatea de a vedea că argumentul său este incorect din punct de vedere logic. Rezultatul imediat este că ne obişnuim cu nedreptatea, cu apariţiile stranii ale unor indivizi cu grave probleme la mansardă, cu invadarea spaţiului privat, cu căscatul gurii ca la cinematograf. Cascadoriile încep să ne pară realităţi, iar corectitudinea – o mare problemă. Gîndiţi-vă, de exemplu, la atitudinea cu care ne confruntăm cînd mergem la doctor: nu dai, rişti să ai o problemă. Nu e o problemă de moralitate, ni se reaminteşte adesea, ci cel mult una de legalitate. Mai întîi de toate, însă, este o problemă de viaţă sau moarte. Nu dai, rişti să ţi se întîmple ce i s-a întîmplat acelui copil mort de la o banală entorsă.

Am putea compara relaxarea morală cu tăcerea. A tăcea cu privire la ce se întîmplă în jurul tău impune conformism. E un proces de „turmificare“ (de la „a intra în turmă“, „a merge cu turma“).

De ce să ne revoltăm că un taximetrist a luat-o pe contrasens ca să intre în faţa şirului de maşini?! Răspunsul celui relaxat moral e simplu: este vorba „doar de o contravenţie“. Prin urmare, tu eşti de vină pentru că ai claxonat şi te-ai dat jos din maşină ca să-i aplici public un vot de blam, împachetat în nişte cuvinte nu tocmai plăcute. El se grăbea. Le fel ai face şi tu dacă te-ai afla în aceeaşi situaţie: ai traversa, deşi este roşu pentru pietoni, deşi nu este trecere. De ce să protestăm cînd şeful consideră necesar să aplice o penalitate de 10% celor care au întîrziat la şedinţă, deşi el a anunţat evenimentul cu pricina la orele 3 dimineaţa, cînd toţi angajaţii se luptau să prindă cîteva ore de somn?! Cum am putea noi, oare, să-i cerem şefului ca atunci cînd cere corectitudine, el să fie primul care o oferă?! Sau de ce să-i luăm apărarea unui coleg dintr-un departament alăturat, cu care am avut un schimb de replici ceva mai dur, atunci cînd este evident că şeful îl neîndreptăţeşte?! El este şeful, nu noi. Oricum, colegul e „ăla“ pe care nu-l suportăm, chiar dacă mîine s-ar putea să fim noi în locul lui.

Pe acelaşi principiu, zilele trecute citeam şi auzeam diverse comentarii, de genul „de ce să mergem noi în Mali?“ sau „ce să caute soldaţii români în Mali?“ E greu să poţi oferi un răspuns atunci cînd te relaxezi moral, cînd nu vezi că respectarea drepturilor omului, respectarea demnităţii umane – ca să o punem în termeni etici – este o chestiune care nu ţine de cît de apropiată ne este pătura de corp. Deciziile de a interveni într-o ţară în care populaţia este exterminată nu depind de distanţa fizică dintre noi şi acea ţară, sau de faptul că, în trecut, noi nu am fost salvaţi de regimul lui Ceauşescu de ţările „capitaliste“. Ele depind de ceea ce ne uneşte, şi anume faptul că ne recunoaştem pe noi înşine în ceilalţi. (Ne relaxăm moral şi cînd spunem că acest lucru sună „atît de filozofic“, adică atît de puţin aplicabil la lumea reală.)

Ne relaxăm moral şi cînd, pe stradă sau în tramvai, observăm cum un hoţ „operează“ poşeta unei domnişoare, dar nu spunem şi nu facem nimic. De ce să ne băgăm?! Am putea deveni „cu siguranţă“ victimă, căci, nu-i aşa, toţi hoţii au la ei şişuri şi pistoale. Dar oare ce se întîmplă cînd azi nu reacţionează nimeni, mîine nu reacţionează nimeni, la fel şi poimîine, şi răspoimîine, iar inacţiunea devine normalitate?! Oare a refuza să te implici, a refuza să acţionezi pentru a salva pe cineva de la înec – deşi ştii să înoţi – nu este la fel de blamabil ca atunci cînd din vina ta are cineva de suferit?! V-aş sugera să vă interesaţi de prima variantă a dilemei vagonetului (the trolley problem/dilemma, tradusă la noi – eronat, cred eu – cu „dilema trenului“).

Pe de altă parte, ne relaxăm moral ori de cîte ori preferăm să ne justificăm micile fapte imorale spunînd că în România totul este corupt, incorect, neetic, ilegal. Nu contează despre ce om de afaceri vorbim, averea şi-a obţinut-o cu siguranţă pe căi nu tocmai curate. Iar dacă el a procedat astfel, eu de ce să nu fac la fel?! Nu contează ce om politic apare la televizor, cu toţii sînt corupţi. Ca să ajungi în politică, presa ne-a „demonstrat“ că ai nevoie de bani mulţi pentru campanie sau pentru a prinde un loc pe listă. Noi de ce să nu ne luăm un job mai bun, „ungînd“ balamalele unei uşi capitonate sau „hrănind“ buzunarele unui sacou scorţos?! Doar vedem zilnic la televizor şi în presa scrisă că numai incompetenţii ajung să aibă locuri de muncă bine plătite, că oameni tîmpiţi ajung să arunce cu banii pe maşini scumpe şi tot felul de plăceri ale corpului (petreceri de fiţe, împachetări cu ciocolată sau praf de cristale Swarovski, trei-patru ore petrecute la sală sau la masaj etc.), că nimănui nu-i pasă decît de propriul stomac. Atunci de ce să fim noi altfel?

Privind din altă direcţie acest fenomen, nu ni se va părea absolut deloc întîmplător faptul că, în România, cultura conformităţii cu legea are o mare priză la cetăţeni şi instituţii. Ne-am relaxat moral, şi am ajuns să considerăm că ea este singura care vine cu sancţiuni, care ne poate afecta direct. Şi, în mod eronat, credem că etica, morala nu are aşa ceva. Nu aţi auzit spunîndu-se „este legal, chiar dacă e posibil să fie imoral“?! Cu alte cuvinte, nu contează dacă este moral sau nu, de vreme ce este legal. Doar legea poate aplica o sancţiune celor aflaţi în situaţie de incompatibilitate sau conflict de interese. Relaxarea morală ne-a făcut să nu vedem că este o diferenţă între sancţiunea administrativă sau penală şi cea etică. Oamenii şi reprezentanţii instituţiilor publice cer „capul lui Moţoc“, dar nimeni nu s-a gîndit la formarea unei culturi a integrităţii în şcoli, în companii, în administraţia publică etc. Cu toţii vorbesc despre sancţiuni, monitorizare şi teste de integritate, prevenţia fiind o „chestie“ din revistele americane, iar atitudinea morală (capacitatea de a susţine cu argumente imoralitatea sau moralitatea unei acţiuni) – science-fiction.

Corupţia nu scade decît cu parul – şopteşte badea Ion la crîşmă la orele 7 dimineaţa. Probabil că aşa şi stau lucrurile. Alegem să nu dăm sau să luăm şpagă fiindcă ne temem de lege, că ne-am putea lua nişte ani de închisoare, nu pentru că avem un caracter bun, pentru că sîntem „oameni corecţi“. Nu discriminăm pentru că s-ar putea ca persoana în cauză să depună plîngere împotriva noastră, nu pentru că discriminarea, chiar şi discriminarea pozitivă, este incorectă din punct de vedere moral, că o recunoaştem ca atare. Ne purtăm corect faţă de colegele de birou nu pentru că sînt nişte doamne şi merită aprecierea noastră, ci pentru că dimineaţa fac o cafea bună sau au ochii albaştri; nu le hărţuim pentru că sînt „prietene“ pe Facebook cu soţia, nu pentru că hărţuirea e un lucru imoral.

Durerea cea mare e aceea că relaxarea morală reprezintă un comportament iraţional. El este dobîndit printr-un proces pe care adesea l-am auzit desemnat prin termenul de „îndobitocire“. Nu e un proces pe care cineva să-l ghideze, ca şi cum am fi subiecţii unui complot interplanetar. Nu, este efectul lipsei de educaţie şi al relativizării culturii morale. Se întîmplă ca acelaşi proces să fie prezent, în anumite doze, mai mici sau mai mari, şi prin alte ţări, mai „civilizate“. Cu cît educaţia va fi pusă la coada oricărei strategii naţionale, cu cît vom investi mai puţin în ea, cu atît relaxarea morală se va permanentiza. Cu valorile nu avem ce face momentan fiindcă ele nu pot fi recunoscute. Momentan, educaţia şi legea sînt singurele instrumente care pot diminua nivelul relaxării morale.

Pînă una-alta, să ne mai relaxăm puţin!

Cristian Ducu este director la Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics.

Foto: L. Muntean

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă
Percheziționarea literaturii jpeg
Percheziționarea literaturii
Presa literară din Franţa se hrăneşte mai tot timpul din afaceri mustoase de... plagiat. Săptămînalul L’Express dezvăluie că celebrul Patrick Poivre d’Arvor (PPDA), mitic prezentator TV şi autor prolific de cărţi, este dat în judecată pentru... contrafacere, fiindcă romanul său epistolar Fragments d’une femme perdue (Grasset, 2009) ar reproduce scrisori întregi primite de la o fostă iubită...

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.