Revine frecvent în spaţiul publicistic românesc această întrebare: „la ce bun marxismul în vremuri de restrişte“? Autori diferiţi – de la Claude Karnoouh şi G.M. Támas, pînă la Alexandru Polgár sau Costi Rogozanu – ne lasă să înţelegem că o operă precum Capitalul e încă actuală. De ce nu ne-ar fi permisă îndrăgostirea de ideea comunistă – descrisă drept „singura doctrină“ care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă“. La început de secol XXI, în plină criză economică, marxismul redevine atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orînduiri ingrate şi dezumanizante. 

Pe seama capitalismului este pusă toată nefericirea noilor clase de „sclavi“ — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat“, gata să cînte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste. 

Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele“ mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunism, popoarele trădate de jocul „marelui capital“ îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecînd de la acest imperativ, textele neomarxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare. Vorbind despre actualitatea marxismului, prezentul e aruncat din nou în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic. În loc să tălmăcească răbdător legătura dintre faptele complexe (dar vizibile) ale istoriei recente şi intenţionalitatea (rudimentară, dar invizibilă) a unei vechi conştiinţe ideologice (revoluţionare) sau în loc să măsoare cuvintele cu care descrie nefericirea „muncitorului-salariat“, neomarxistul întrezăreşte un alt ev: „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi şaţ posibilităţilor sale — atît cît poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rînd misterul omenescului ca atare“ (Al. Polgár). 

Nerăbdarea cvasiapocaliptică îl face pe neofit să nu se mai împiedice în evidenţa crasă a empiricului (care, evident, nu poate surprinde întregul cîmp de semnificaţii al realului). Crimele săvîrşite, ca şi uriaşele dezastre ecologice sau umane produse în numele ideologiei roşii sînt diagnosticate drept o simplă ectopie; hecatombele sînt deplînse ca atare, dar niciodată explicate. Gîndirea critică ajunge subminată de tentaţia descîntecului. Factologia şi atenţia pentru detaliile ascunse acum în biblioteci sînt îngropate sub valul indignării şi al revoltei împotriva „Insuportabilului“. 

O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre ar fi arătat că ieşirea din „comunismul real“ şi întîlnirea cu piaţa liberă n-a produs doar calamităţi. „Revoluţia neo-liberală“ a născut nu doar la trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor a fost în progresie lineară. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decît oricînd în istorie. Patologiile capitalismului autohton şi bolile societăţii noastre nu ţin de existenţa unei competiţii globale (şi deci a unei „ameninţări“ indirecte la adresa forţei de muncă neaoşe), ci de piedicile în calea dezvoltării naturale puse de un stat corupt, clientelar, asistenţialist şi supradimensionat în birocraţie. Au toate acestea vreo legătură cu moştenirea „comunismului real“ (cu tot ceea ce înseamnă absenţa proprietăţii, anularea ierarhiilor, îngroparea competenţelor etc.)? Nu este oarecum aberant să descriem — aşa cum face G.M. Támas — regimul Ceauşescu drept „regim fascist“ (inspirat, chipurile, mai mult din ideile lui Mihail Manoilescu decît din Marx), doar pentru a disculpa noţiunea de comunism? A existat în perioada 1964-1989 vreo protecţie legală asupra proprietăţii private sau stimuli minimali pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? A luat cineva în considerare motivaţia umană şi comportamentul organizaţional îndreptat de regimul comunist spre risipă, iar nu către eficienţă? 

Aşa se face că astăzi redistribuim sărăcie. Că lenea şi furtul nu sînt tocmai o ficţiune ne-o spune numărul de aproape un milion de cetăţeni români declaraţi „handicapaţi fizic“, de către oameni în halate albe, care au rostit cîndva jurămîntul lui Hippocrate. Nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legi bune şi cu litera dreaptă a unor legi strîmbe. Nu creditele pe investiţii au ruinat conturile noastre bancare, ci bulimia consumului fără limite sau fără orizont etic. Mediocritatea sau performanţa criminală a managerilor firmelor de stat, absenţa infrastructurii, o fiscalitate arborescentă, excesul de reglementări şi intervenţiile centraliste – toate acestea (iar nu multinaţionalele care, la limită, pot vinde şi praz moldovenesc, şi ceapă dunăreană) au ruinat piaţa de desfacere pentru fermieri. În sfîrşit, mizeria oraşelor nu vine din reflexul gospodăririi de sine al oricărui om liber şi puternic (aşa cum l-a imaginat tradiţia), ci din atavicele reflexe etatiste ale unei colectivităţi care se vrea mereu întreţinută, tolerată, administrată, răsplătită şi răsfăţată. Aceste metehne locale – înaintea ideilor lui Adam Smith, Milton Friedman sau Julian Simon – au dat aripi „îngerului Silei“. 

Se pune aşadar întrebarea: care mai este relaţia neomarxismului antiglobalist cu ideea de ştiinţă (istorie, sociologie sau economie)? Putem identifica în discursul militanţilor de stînga altceva decît o demonstraţie de virtuozitate oraculară şi sofistică elegantă? Vor putea excesele de verbozitate literară sau arcanele frazeologiei à la Derrida să compenseze nevoia unei demonstraţii plauzibile (dacă nu apodictice) a nevoii de revoluţie? Faţă de socialiştii utopici ai lui Charles Fourier şi Saint-Simon, Karl Marx pretindea măcar o întemeiere ştiinţifică a discursului social-politic. Lăsînd deoparte consideraţiile antropologice şi antimetafizice ale lui Marx, Capitalul livrează explicaţii concrete privind mecanismul de producţie al mărfurilor, acumularea primitivă de capital, relaţia între munca fizică şi plus valoare etc. Care este economistul noii stîngi româneşti sau est-europene gata să restaureze parametrii de analiză din Capitalul? Ceea ce, în mod evident, intelectuali ca G.M. Támas, Claude Karnoouh & Alexandru Polgár refuză să facă este o evaluare a instrumentelor marxiste de analiză a lumii sociale, la început de secol XXI. Oferă marxismul vreo metodă euristică pentru interpretarea datelor economice ale epocii noastre postindustriale? Poate compara cineva condiţia muncitorului dintr-o fabrică de oţel din Manchester (la început de secol XIX) cu reprezentantul clasei de mijloc într-o ţară est-europeană postcomunistă şi postindustrială (profesorul de liceu cu normă didactică de 18 ore sau 24 de ore pe săptămînă; profesorul universitar cu normă didactică de 6 ore şi salariu de douăzeci de ori mai mare decît media pe economie)? Se află în joc acelaşi tip de exploatare? 

Într-o excepţională intervenţie online, Dragoş Paul Aligică (discipol al laureatei Premiului Nobel în economie din 2009, Elinor Ostrom), observa cum marxismul este „o doctrină ce susţine mituri infirmate de istoria economică, de mai bine de un secol. «Legea pauperizării proletariatului», «legea scăderii salariilor», «legea concentrării capitalului», «legea scăderii ratei profitului» alcătuiesc un sistem de propoziţii ce sfidează cea mai elementară evidenţă empirică. Ce relevanţă poate să aibă o astfel de doctrină pentru secolul XXI? Ce capacităţi analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu, precum «lupta de clasă» sau teoria «valorii muncă», echivalentele flogistonului din preistoria ştiinţelor naturale moderne?“ (Dragoş Paul Aligică, „Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!“, HotNews.ro, 26 iulie 2010). 

Neomarxismul va trebui nu doar să accepte caracterul non-accidental al crimelor produse de lagărul comunist; el este chemat să examineze toate enunţurile falacioase ale părintelui fondator, cărora istoria le-a demonstrat nulitatea (e.g., teza din Critica programului de la Gotha, conform căreia ţările industriale nu vor aboli niciodată exploatarea, în sens lucrativ, a copiilor; iluziile cu privire la forţa de emancipare a „dictaturii proletariatului“; analiza raportului cerere-ofertă, care stabileşte preţul unui produs ori serviciu înaintea cantităţii obiective de „muncă vie“ angajată de proletar etc.). 

Să mai spunem — cu riscul de-a plictisi — că nimeni în spaţiul sovietic, cu excepţia poate a nomenclaturii, n-a vînat dimineaţa, mergînd apoi la pescuit după-amiaza, pentru a face critică literară spre seară. 

Dimpotrivă, nicăieri altundeva decît în lumea occidentală a liberalismului clasic n-a existat atîta explozie de imaginaţie antreprenorială, inovaţie tehnologică, leisure şi creativitate culturală. Marile muzee de artă, faimoasele laboratoare de cercetare, oraşele atractive turistic, bibliotecile de vis, libertatea de expresie a mass-media, prosperitatea generală – toate acestea ţin mai degrabă de moştenirea preţuită de Tocqueville, mai curînd decît ereditatea lui Marx & Engels. Acest legat al civilizaţiei moştenire e preţuit şi validat mai departe de zeci de milioane de republicani în Statele Unite, de zeci de milioane de simpatizanţi ai creştin-democraţiei în Italia sau Germania, de suporterii politicilor de austeritate promovate de conservatorii britanici sau polonezi ş.a.m.d. E improbabil însă ca argumentele economice sau demografice (formulate a posteriori) să poată stopa o reabilitare dogmatică a crezului marxist (decisă a priori). Posesori de televizoare cu plasmă şi cablu de satelit în regim 24x7 vor putea declara, cu o ipocrizie caracteristică, faptul că regretă stabilitatea epocii Ceauşescu (prezentul fiind regizat, nu-i aşa, în chip dictatorial dinspre culoarele umbroase ale Palatului Cotroceni). Cu toate acestea, nici un cetăţean român n-a făcut coadă pentru permise de lucru la ambasada Coreei de Nord, a statului Belarus ori Venezuela. Sute de mii de tineri ar trece oceanul, dar nu visînd la o mansardă în Caracas sau Havana, ci la o slujbă decentă în Ottawa, New York sau Washington DC. Evident: definiţiile cantitative ale fericirii sînt îndoielnice şi libertatea spiritului nu depinde de numărul vacanţelor petrecute la malul Mediteranei sau pe plajele însorite ale Pacificului. 

De aceea, trebuie repetat acest truism: capitalismul nu se substituie extazului mistic, nici nu îndepărtează starea de greaţă, nemulţumirea de sine, sentimentul derelicţiunii sau experienţa dezgustului faţă de timpul lumii acesteia. Capitalismul (cu tot ceea ce înseamnă respectul pentru proprietate, schimbul liber de mărfuri, abundenţa ofertei) nu interzice „locuirea în chip poetic“ tocmai pentru că nu se afirmă ca un adevăr metafizic sau ca principiu prim al tuturor lucrurilor. Au existat drame sufleteşti, aventuri soteriologice ori logomahii şi înaintea exploziei comerţului mondial, în secolele XVI-XVII. Capitalismul, ca atare, e doar un instrument de reglare a interacţiunii umane în planul economic, cu scopul de a preveni sărăcia materială şi ideatică, rezultată mereu dintr-o ordine centralistă, dirijistă sau protecţionistă. Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgoneşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii.  

Mihail Neamţu este filozof, teolog şi eseist. Actualmente este director ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A publicat recent la Editura Curtea Veche volumul Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice.