Conspiraţia transparenţei

Ivan KRASTEV
Publicat în Dilema Veche nr. 470 din 14-20 februarie 2013
Conspiraţia transparenţei jpeg

Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne. Ar putea o mai mare „transparenţă“ – noua mantra politică a activiştilor civici şi a unui număr în creştere de guverne democratice – să inverseze acest trend?

Speranţa este că o combinaţie de noi tehnologii, informaţii accesibile public şi un angajament civic reînnoit îi vor putea ajuta pe oameni să-şi controleze reprezentanţii în mod mai eficient. Dar ideea că transparenţa va reda încrederea publicului în democraţie se sprijină pe cîteva ipoteze problematice – în special pe convingerea că „dacă oamenii ar şti“, totul ar fi diferit.

Din păcate, lucrurile nu sînt atît de simple. Sfîrşitul caracterului secret al guvernelor nu înseamnă începutul cetăţeanului informat; la fel cum mai mult control nu inspiră, în mod necesar, mai multă încredere în instituţiile publice. Spre exemplu, după ce alegătorii au aflat că preşedintele George W. Bush a implicat Statele Unite într-un război cu Irak, fără a avea dovada existenţei armelor de distrugere în masă, l-au reales. La fel, italienii l-au ţinut la putere pe Silvio Berlusconi vreme de mai mult de un deceniu, în ciuda unui flux constant de dezvăluiri despre delictele sale.

În politică, „a şti totul“ încă înseamnă a şti lucruri diferite; cu alte cuvinte, a constrînge guvernele să dezvăluie informaţii nu înseamnă neapărat că oamenii vor şti mai multe sau că vor înţelege mai bine. Din contră, de îndată ce informaţia guvernamentală este destinată accesului imediat al tuturor, valoarea sa informaţională scade, iar valoarea ca instrument de manipulare creşte. Gîndiţi-vă la modul în care vorbesc gangsterii în filmele poliţiste, cînd ştiu că sînt ascultaţi de poliţie. Se exprimă degajat şi debitează banalităţi, în timp ce schimbă notiţe pe sub masă. La fel este şi un guvern în epoca transparenţei.

În studiul său despre spunerea adevărului în Grecia antică, filozoful Michel Foucault a subliniat că actul de a spune adevărul nu poate fi redus la faptul că cetăţenii află ceva ce nu ştiu înainte. Paradoxal, adevărul în politică este ceva cunoscut de toată lumea, dar pe care puţini se tem să-l exprime. Oamenii nu prea au nevoie de date suplimentare pentru a recunoaşte, să spunem, o creştere a inegalităţii sau o purtare urîtă faţă de imigranţi. Telegramele WikiLeaks nu ne-au făcut cunoscut nimic nou legat de politicile SUA.

A trăi în adevăr nu poate fi redus la a avea acces la informaţii complete. Înclinaţia oamenilor de a-şi asuma riscuri personale şi de a se confrunta cu cei puternici, îndrăznind să spună adevărul – şi nu adevărul însuşi –, este ceea ce duce, în cele din urmă, la schimbare.

Mai mult, informaţiile nu vin niciodată fără interpretări. Citind aceleaşi date neprelucrate, republicanii şi democraţii în SUA – sau laicii şi Frăţia Musulmană în Egipt – le vor reda în mod diferit, întrucît a face politică nu se poate separa de interesele şi de valorile celor cu putere de decizie. După cum spun antropologii Jean şi John Comaroff, „epoca şnoastrăţ este una în care oamenii de aproape pretutindeni par preocupaţi, concomitent, de transparenţă şi conspiraţie.“

Pentru a observa ambiguitatea politicilor încrederii, aveţi în vedere experienţa recentă a Rusiei. În decembrie 2011, alegerile parlamentare ale ţării au declanşat o explozie civică. Sute de mii de oameni s-au revărsat pe străzile Moscovei şi ale altor oraşe mari, pentru a cere un vot corect şi alegeri reale în scrutinele prezidenţiale ulterioare. Criza înteţită a legitimităţii a forţat guvernul să plăsmuiască moduri inventive de a-şi justifica puterea. Sugestia centrală a fost ingenioasă: Kremlin-ul a propus garantarea imparţialităţii alegerilor, prin instalarea camerelor video în toate centrele de votare. După cum a transmis cu entuziasm agenţia de ştiri chineză Xinhua: „Din Kamceatka în Kaliningrad şi de la Cecenia la Chukotka, mai mult de 2,5 milioane de persoane care navigau pe Internet s-au înregistrat pentru a vedea streaming-ul live de la cele aproximativ 188.000 de camere video instalate în mai mult de 94.000 de secţii de votare de pe teritoriul rus.“ După spusele unui observator finlandez, a fost „o piatră de hotar în istoria democraţiei şi a alegerilor democratice.“

Însă, într-un regim ca al lui Vladimir Putin, unde guvernul decide cine poate fi candidat, camerele video ar fi absurde, dacă nu ar fi şi intimidante. Privite dinspre Vest, au fost percepute ca o modalitate de a ţine guvernul sub control, permiţîndu-le oamenilor să privească ce face acesta. Dar din punctul de vedere al unui alegător postsovietic din zona rurală, camera video a transmis un mesaj diferit: guvernul ştie cu cine votezi.

Într-un fel, Putin a avut un dublu succes: a părut transparent pentru Vest, şi ameninţător pentru majoritatea cetăţenilor săi. Instalarea camerelor video a reprezentat un act simultan de transparenţă şi conspiraţie.

Problema mai mare este insistenţa susţinătorilor transparenţei asupra faptului că o guvernare deschisă poate fi împăcată cu confidenţialitatea cetăţenilor. Dar ar putea un guvern complet transparent să presupună un cetăţean complet transparent? Ca regulă, guvernele îi supraveghează pe oameni. Cînd acest lucru devine transparent, la fel se întîmplă şi cu acei cetăţeni care au vorbit cu/au fost supravegheaţi de acel guvern.

Contrar aşteptărilor susţinătorilor transparenţei, o deschidere mai mare în privinţa informaţiilor guvernamentale nu face ca discursul public să fie mai raţional şi mai puţin paranoic. Mai curînd alimentează teoriile conspiraţiei (nu e nimic mai suspicios decît susţinerea transparenţei absolute). Cine poate afirma cu sinceritate că dezbaterea publică a devenit mai echilibrată şi mai puţin paranoică atunci cînd guvernele noastre au devenit mai transparente?

Mai degrabă decît să redea încrederea în instituţiile democratice, mişcarea pentru transparenţă ar putea grăbi transformarea politicii democratice în managementul neîncrederii. În acest caz, ne-am putea închipui înlocuirea democraţiei reprezentative cu regimuri politice care limitează controlul cetăţenilor la puterea executivă.

Nimic din toate acestea nu înseamnă negarea faptului că transparenţa unui guvern reprezintă un scop de luat în seamă. Dar să nu ne păcălim singuri, gîndindu-ne că obţinerea acesteia va reda credinţa cetăţenilor în instituţiile lor politice.

Ivan Krastev este preşedinte al Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia şi permanent fellow la Institutul de Ştiinţe Umane din Viena. Cea mai recentă carte publicată: In Mistrust We Trust: Can Democracy Survive When We Don’t Trust Our Leaders?, TED Books.

Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2013

www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL

Foto: Цветелина Белутова

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă
Percheziționarea literaturii jpeg
Percheziționarea literaturii
Presa literară din Franţa se hrăneşte mai tot timpul din afaceri mustoase de... plagiat. Săptămînalul L’Express dezvăluie că celebrul Patrick Poivre d’Arvor (PPDA), mitic prezentator TV şi autor prolific de cărţi, este dat în judecată pentru... contrafacere, fiindcă romanul său epistolar Fragments d’une femme perdue (Grasset, 2009) ar reproduce scrisori întregi primite de la o fostă iubită...

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.