Frica ce o simțim în această perioadă este mare. Frica de a nu ne îmbolnăvi, de a nu muri, de a nu se îmbolnăvi cei apropiați, alături de situația financiară vulnerabilă, distanța față de ceilalți, ieșitul pe stradă de parcă sîntem într-o distopie dintr-un roman pe care nu mai vrem să-l citim, ne-am culcat într-o lume și ne-am trezit în alta, pe care nu o dorim.

Conștientizarea că nu ne vom mai întoarce la aceeași viață este o evidență a fiecărei zile care trece, conștientizarea că lucrurile vor fi altfel, vom fi nevoiți să păstrăm distanța socială, multe evenimente nu vor mai fi posibile în următoarea perioadă pînă la apariția vaccinului sau a unui tratament clar, ceea ce va însemna cel puțin un an de zile.

Starea de anxietate este crescută și este firesc să fie așa, sînt multe necunoscute, iar predictibilitatea vieții ce părea că o avem a dispărut. Totul este nou și ne solicită mecanismele de adaptare. Mulți oameni, sub presiunea izolării și a situației financiare precare, și nu numai, vor fi afectați psihic; pentru unii, situația aceasta este un factor ce va potența consumul crescut de alcool sau droguri, din dorința de a-și anestezia anxietatea ce o simt. Sîntem în plină traumă socială, iar efectele se văd deja la unele persoane. Cei care deja erau la limită sînt acum mult mai expuși riscului de a dezvolta o tulburarea psihică. Ulterior pandemiei, tulburările psihice, cum ar fi tulburarea de stres posttraumatic, tulburarea de panică, tulburarea depresivă vor crește ca număr, iar unele tulburări de personalitate se vor accentua. Avem nevoie să destigmatizăm bolile psihice și să le tratăm la fel cum tratăm orice altă boală, întrucît vom fi mulți cei afectați și, la fel ca în orice boală, nu putem alege ce boală să avem.

Odată un pacient care era diagnosticat cu tulburarea depresivă, fiind sub tratament medicamentos și în proces psihoterapeutic, mi-a spus că ar fi preferat să aibă cancer decît depresie, într-atît de mult se rușina cu boala sa, fiind convins că este responsabil de ea și că este un om slab pentru că s-a îmbolnăvit. Tiparul acesta cognitiv este necesar să-l schimbăm, nimeni nu își alege boala, ea vine, sigur, uneori ca rezultat al acțiunilor noastre lipsite de grijă față de noi, dar este bine să ne centrăm pe soluție, adică cum să ne vindecăm și nicidecum să ne învinovățim. A rumina, a rula gîndurile în felul acesta, este profund toxic pentru sănătatea noastră psihică și nu face decît să ne mențină blocați și să încetinească sau chiar să stopeze procesul de însănătoșire, să adîncească starea de suferință, tocmai de aceea un proces psihoterapeutic ajută și susține persoana în cauză să se vindece sau să amelioreze suferința, acolo unde vindecarea totală nu poate să se realizeze.

Mulți oameni în această perioadă dezvoltă reacții fizice specifice anxietății, cum ar fi: transpirație, tulburări gastrointestinale, tensiune musculară, tahicardie, insomnii, dificultate în a se concentra, întrucît sistemul nostru psihic este acum în stare de alertă, bombardat de multe știri și informații, pentru care are nevoie de timp să le poată procesa pentru a le internaliza și a putea fi funcțional.

Recomandările standard le putem citi oriunde, sînt scrise de diferiți specialiști, sînt articole atît în limba română, cît și pe site-urile marilor universități; ele sînt necesare în perioada aceasta, care va fi una lungă, mult mai lungă decît ne-o dorim noi. S-ar putea ca spre finalul anului viitor să ne putem relaxa, după apariția vaccinului, și de-abia atunci vom putea să reconstruim și să reparăm efectele acestei crize pe care am parcurs-o. Nu ne vom mai întoarce la viața ce am avut-o, ar fi o setare și o așteptare nerealiste, e ca și cum am funcționa după tiparul cognitiv magic specific zonei infantile - „dacă eu mă prefac că nu văd această problemă, ea nu există”. Această perioadă a existat și există prin urmele ce le-a lăsat atît la nivel individual, cît și la nivel colectiv. Înapoi nu ne vom putea întoarce, să reluăm de unde am lăsat viața noastră înainte de pandemie. Nu, acest lucru nu va fi posibil, dar ce cred că va fi posibil și la îndemîna noastră este faptul că vom construi din momentul prezent, integrînd trauma acestei perioade pe care o traversăm. Cred că este important să fim blînzi cu noi, să acceptăm că ne afectează și e normal să fie așa, să acceptăm frica și insecuritatea ce o simțim și o vom resimți în continuare. E normal să fie așa. Unii dintre noi ne vom confrunta cu uitarea diferitelor lucruri, memoria este unul din procesele psihice ce devine mecanism de apărare în traumă - pentru a ne proteja de suferință, blochează unele informații; atunci cînd se întîmplă acest fenomen înseamnă că dimensiunea suferinței noastre este una crescută și avem nevoie să putem să-i facem față, uitînd diferite lucruri pentru a ne proteja.

Încărcarea psihică a acestei perioade este crescută, ceea ce duce la o stare de iritabilitate crescută, iar permanența ei va crește abuzul față de noi prin diferite adicții și o stare de abandon, chiar și față de membrii familiei. Va mai dura, iar cu trecerea timpului mulți se vor decompensa. Cred că trebuie să ne pregătim psihic pentru cel puțin un an cu schimbări majore în viața noastră și să ne protejăm resursele psihice. Dacă vom reuși să setăm așteptările și să acceptăm ce nu putem schimba, vom gestiona mai sănătos întreaga criză pe care o traversăm.

Să stăm cu noi acum este greu. Cu toții am funcționat într-o fugă de sine, de cine sîntem noi în eul nostru cel mai profund, prin activități cotidiene ce ne umpleau mintea și care încet ne-au distanțat de noi înșine. Deși unii ar spune că știu cine sînt și ce vor, acum, cînd timpul ne este favorabil pentru a sta cu noi, mulți nu se pot regăsi și conecta cu ei înșiși, sînt într-o stare de agitație și de neliniște pe care nu știu și nu reușesc să o așeze în ei.

Ne-am definit identitatea prin ceea ce făceam, depinzînd de universul nostru exterior, identificîndu-ne cu toți și toate, pentru că așa ne proiectam în lume și așa am fost învățați să o facem; cum ne văd celilalți a devenit personalitatea noastră. Avem nevoie de toate acestea și de cei din jur pentru a ne aduce aminte cine sîntem.

Ne ținem ocupați pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu toate angoasele noastre de fond, ce sînt precum un sunet pe care-l auzeam cîndva, dar cu timpul am început să dăm sonorul mai încet și să vorbim mai tare, să devenim gălăgioși și să ne înconjurăm de zgomot, pentru a nu mai auzi murmurul palid al sinelui nostru ce încerca să ne spună că ne pierdem, că într-o zi tot vom fi nevoiți să ne întîlnim cu noi, iar dacă nu o vom face, mintea noastră va dezvolta o boală psihică ce va implica gînduri de omnipotență, paranoia, control crescut, rigidiate cognitivă, anxietate, depresie, delir, manie, psihoze.

Costurile clivajului interior sînt mari. Am ajuns să vedem liniștea ca fiind ceva extraodinar într-o viață trepidantă și ocupată. Nu mai putem sta în liniște, ne-a devenit străină starea, am înlocuit-o cu factorii exteriori, sînt ceea ce fac, meseria pe care o fac, sînt obiectele mele, lucrurile din afara mea, călătoriile pe care le fac, mîncarea ce o degust în forma ei cea mai sofisticată, hainele pe care le port, sînt o imagine atît de migălos construită, la care am zidit zi de zi pentru a nu mai auzi murmurul acela profund, ce este în fiecare. Identitatea mea devine prea mult din ce sînt în exterior și nu din ce sînt interior. Oricît ne vom păcăli și vom nega că nu-l auzim, că nu există, el își cere dreptul la liniște. De ce sînt atît de departe de cine sînt eu, cel real? Ce mă face pe mine fericit? Întrebări pe care nu ni le punem pentru că ar însemna reflecție la propriul eu, ori asta înspăimîntă. Mai bine fug de mine și camuflez vidul ce-l resimt, frica de reflecție, de analiză profundă.

Avem nevoie de atîtea? Sîntem fericiți avîndu-le?

Lumea s-a oprit acum, să vedem cine coboară din ea. Avem curajul schimbării, al confruntării cu noi, cu cine sîntem, sau, din contră, ne vom întări dependențele, amăgindu-ne că viața se desfășoară în controlul nostru? Vom reduce consumul sau ne vom întări fricile și vom fugi și mai tare de sinele nostru real? Ne vom minți în continuare cu privire la cine sîntem întrucît societatea este mai îngăduitoare cu asemenea oameni, menținem reflexia ipocriziei generale pentru a fi acceptați și simpatizați de cei din preajmă?

Vom căuta conformismul în continuare și clasificarea lucrurilor „că așa se face”, fără a ne întreba dacă ne regăsim în acest tipar cognitiv? Comportamentele de evitare a sinelui ne generează securitate și stabilitate ce doar aparent ne protejează. În realitate, nu ne oferă nici o protecție, e doar o amăgire și o menținere a unui tipar cognitiv bine înrădăcinat ce pare că ne securizează prin familiaritatea lui. Ce vom alege, mai departe? Pe noi sau universul exterior, ca pînă acum? Surpinzător, cu cît vom avea curajul întîlnirii cu noi, cu atît vom fi mai autentici și vom avea o calitate crescută a vieții.

În Metamorfoze, nimfa Echo repeta cuvintele spuse de alții, în urma blestemului aruncat de zeița Hera, întrucît Zeus a dorit-o. Echo se îndrăgostește de Narcis, un tînăr frumos și arogant. Cînd acesta se rătăcește de tovarășii săi și îi strigă, nimfa Echo repetă cuvintele acestuia dorind să-l îmbrățișeze, doar că el o respinge. Echo, copleșită de durere, se stinge, rămînînd doar vocea ei, iar Zeița Nemesis îl blestemă pe Narcis să se îndrăgostească de propria reflexie, lucru ce s-a și întîmplat. El a sfîrșit înecat, îndrăgostit de propria imagine. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii se caută pe sine, azi depinde de noi în ce direcție vom merge, către noi într-un mod narcisic, în exterior, precum Narcis, definindu-ne prin posesiunile exterioare, prin ceea ce avem, sau timpurile acestea ne vor întoarce către noi și vom da un sens mai profund vieții noastre, pierzîndu-ne mai puțin în trivialități. Pentru unii, va fi o înviere a sinelui, pentru alții, o moarte vie.  

Foto: flickr.com