DOSAR Marian Papahagi – maestrul indirect

 

 

Într-un extraordinar interviu realizat în 1994 de Marta Petreu cu Marian Papahagi, cărturarul clujean vorbea despre propria vocaţie de întemeietor de instituţii, dar mai ales despre păcatele româneşti care minează de secole orice iniţiativă: „...nepăsarea cu care abandonăm, întrerupte la jumătate, lucrări începute, incuria, lipsa de memorie, elanul cu care începem azi o mie de lucruri şi inconştienţa infantilă cu care le lăsăm a doua zi să cadă în paragină şi uitare, lipsa de continuitate cu noi înşine, apetitul pentru trăncăneală, pentru mari planuri, sortite să nu fie niciodată duse pînă la capăt mă îmbolnăvesc de-a dreptul“.

Mircea VASILESCU

La Roma

 

 

În România, ne întîlniserăm de cîteva ori în împrejurări mai degrabă formale. Ne-am cunoscut abia la Roma, oraşul în care îşi făcuse studiile, la Universitatea „La Sapienza”. Eram lector de limba şi literatura română chiar în departamentul unde fusese, la începutul anilor ’70, studentul unor mari profesori de filologie romanică, iar directorul departamentului ajunsese fostul său coleg de facultate şi prieten, Roberto Antonelli. Marian Papahagi a venit de mai multe ori la Roma, invitat de titulara catedrei de română de acolo, Luisa Valmarin, sau la colocviile internaţionale organizate de Facultatea de Litere. La unul dintre acestea, trenul cu care venea de la Cluj a întîrziat. L-am aşteptat la gară şi, ajunşi la facultate, am intrat încetişor în sala unde colocviul începuse: tocmai vorbea un hispanist de la Universitatea din Ciudad de Mexico. L-am văzut atunci pe profesorul Antonelli (un om simpatic şi plin de viaţă, mereu agitat şi mereu vorbind tare) ridicîndu-se de la prezidiu şi strigînd în gura mare, spre mirarea bietului hispanist mexican, care nu pricepea de ce e întrerupt atît de brutal: „Dragi colegi, vă anunţ că a venit Marian Papahagi! Vom asista iarăşi la o excelentă – dar umilitoare pentru noi – lecţie de limba şi literatura italiană! Benvenuto, Marian!”. Sala a izbucnit în aplauze, iar profesorul mexican şi-a reluat cu greu prelegerea. În lumea filologiei romanice de la „Sapienza”, aşa era privit Marian Papahagi: drept cel mai bun...

Marian Papahagi

Fragmente dintr-un jurnal italian inedit

 

 

Despre somn

26 decembrie 1969

Încep, destul de tîrziu, un jurnal pe care aş vrea să-l ţin cu regularitate de-acum înainte. Ce frază stupidă! Şi de cîte ori n-am scris-o şi rescris-o în atîtea începuturi de jurnale pe care apoi nu le-am mai continuat. De data asta, cine ştie, voi reuşi. De ce-o fac oare? Poate pentru că reminiscenţe literare mă îndeamnă. Nu că aş avea spiritul de observaţire al lui Pepys, dar e oricum tentant să te urmăreşti zilnic, să-ţi însemni ideile, fie ele şi disparate. În fond, Montaigne nu făcuse altceva şi a ajuns celebru!!! Doamne fereşte însă de asemenea citări, pentru că ar putea trezi suspiciune şi aş putea fi bănuit de un orgoliu prin nimic justificat. Ceea ce e ciudat este că nu izbutesc să fiu cu desăvîrşire sincer cînd scriu. Ca orice însemnări, cele de faţă sînt destinate să mă aibă unic lector. Şi totuşi, parcă mă îndeamnă ceva să scriu ca pentru un viitor public.