Cînd Adinel mi-a spus că pleacă pe Kilimanjaro, m-am gîndit că, probabil, eu nu aş face lucrul ăsta. Chiar dacă nu e unul dintre cei mai grei munţi (citisem despre ascensiunile pe Everest sau pe alţi optmiari), Kilimanjaro mi se părea o provocare fizică şi mai ales psihică. L-am întrebat deci, la cald, a doua zi după ce s-a întors, ce l-a făcut să meargă acolo şi cum a fost experienţa. Adinel Tudor este antreprenor în serie, cu business-uri în cele mai variate domenii, printre care şi zona culturală, el fiind fondatorul Bookaholic.ro. E pasionat de sport, de activităţi dintre cele mai variate, unele extreme, de lectură, tehnologie sau economie.  
 
Ce te-a făcut să urci pe Kilimanjaro? 
 
Ce ne face pe noi, oamenii, în general, să urcăm un munte, să căutăm izvoarele unui rîu, să mergem către Poli sau pe fundul mării? Pentru mine e o combinaţie de dorinţă de explorare cu provocarea către sine, să mă duc mai departe, să îmi demonstrez că pot, să fiu mîine mai bun decît astăzi. În cazul particular al ascensiunii pe Kilimajaro, e vorba, în plus, şi de promisiunea celui mai frumos răsărit din lume, la Stella Point, 5685 m. 
 
La ce te aşteptai şi cum a fost, de fapt? 
 
Probabil că primul lucru pe care îl auzi, ca român, cînd povesteşti prietenilor că intenţionezi să pleci pe Kilimanjaro este „Aa, e uşor, a urcat şi Andreea Marin“. Aşadar, oricîtă pregătire mentală şi fizică am făcut înainte, cumva am plecat destul de relaxat mental, pentru că a urcat şi Zîna Surprizelor, nu-i aşa? Realitatea este totuşi diferită, asta, bineînţeles, şi în funcţie de traseul ales. Eu am fost, împreună cu o echipă românească, pe traseul Machame sau „Whisky Route“, al doilea cel mai dificil traseu, un traseu fără provocări tehnice, însă cu provocări fizice, de efort şi adaptare la înălţime. 
 
Care au fost cele mai grele lucruri? Dar cele mai faine? 
 
Şi, vorbind mai devreme despre provocări, probabil cea mai dificilă dintre ele a fost în a patra şi a cincea zi de ascensiune. Practic, au fost două zile legate, fără ceva să le delimiteze în amintirea mea. Am plecat din tabăra Barranco, de la 3984 m, la 8,30 dimineaţă şi, cu cîteva pauze scurte de somn sau masă, ziua cea lungă s-a terminat a două zi, seara, după ce urcasem pînă pe vîrful Uhuru şi coborîsem deja în tabăra Mweka, la „doar“ 3090 m. Între timp am dormit probabil patru-cinci ore în total, iar ascensiunea către vîrf a început la 00,00, de unde şi acest refuz al memoriei de a înregistra cele două zile ca separate. A fost o zi lungă, provocatoare şi frumoasă. 
 
Cel mai fain a fost cînd ne-am trezit în ultima zi, la 3090 m, altitudine care ni se părea deja un fel de nivelul mării, în ciuda celor peste 500 de metri în plus faţă de vîrful Moldoveanu, în cîntecele echipelor de sprijin locale (ghizi, porteri şi asistenţi), cîntece de mulţumire şi de felicitare a celor care au cucerit vîrful. De altfel, cred că oricine a cucerit Kilimanjaro îşi aduce aminte de cuvintele cîntecului „Jambo Bwana“, cu care echipa de ghizi acompaniază orice ascensiune: „Jambo! Jambo bwana! / Habari gani? Mzuri sana! / Wageni, mwakaribishwa! / Kilimanjaro? Hakuna matata!“ 
 
Cum s-a desfăşurat călătoria? 
 
Una dintre cele mai frumoase părţi ale ascensiunii pe Kilimanjaro este trecerea prin patru anotimpuri şi prin forme de relief şi de vegetaţie extreme de diverse. Am plecat în mijlocul verii ecuatoriale, cu temperaturi de peste 30 de grade, prin junglă, şi am ajuns în vîrf, în numai cinci zile, la temperaturi negative, cu vînt puternic şi deşert alpin. Prima zi a fost de acomodare, de cunoaştere cu întreaga echipă locală de sprijin – ghizi, porter, bucătar – şi de trek uşor prin junglă. Nu mi-a pus vreo provocare fizică, dar marşul prin junglă m-a ajutat să mă concentrez la zilele următoare şi să îmi reamintesc motivaţia de a urca pînă în vîrf. A doua zi a fost mult mai solicitantă fizic, cu ascensiune de 800 de metri diferenţă de nivel pozitivă în doar patru ore, ieşind din junglă şi intrînd în „amoorland“. Urma să fie şi ultima zi în care am urcat doar pînă la prînz. Aclimatizarea mi-a prins bine, în ciuda faptului că am luptat din a doua zi (şi pînă la plecare) cu o răceală, care mi-a fost la fel de utilă ca o pietricică în bocanc. Pauza în tabăra Shira, la 3847 m, a fost ultima suficient de lungă şi ne-a permis tuturor să ne încărcăm pentru următoarele zile. 
 
Deja, din a treia zi, lucrurile au devenit „serioase“. Am plecat de dimineaţă şi am urcat pînă la Lava Tower, la 4600 m altitudine, unde ne-am oprit pentru prînz. Aceasta a fost şi prima zi cu semne de rău de altitudine în echipa noastră. 
 
Simptomele au fost mai puternice la unii, împiedicîndu-i să se bucure de pauza la Lava Tower. Eu eram foarte fericit că nu mă doare capul, că nu am crampe musculare şi nici un alt fel de semne ale răului de altitudine. Bineînţeles că aveam să aflu mai tîrziu că mă grăbeam să mă bucur. După prînz, am urmat deviza „Climb-high, sleep-low“ şi am coborît de la 4600 m către tabăra Barranco, la 3984 m. Bilanţul finalului de zi nu părea aşa încurajator, cu doar 100 de metri cîştigaţi în altitudine pe drumul către vîrf, însă somnul la sub 4000 m mi-a prins foarte bine. Cît de important este oxigenul… 
 
Mi-e greu să delimitez a patra şi a cincea zi, după cum povesteam şi mai devreme, deci le voi pune împreună, cum sînt ele în memoria mea. Am plecat de dimineaţă în forţă, escaladînd peretele Barranco – un perete stîncos de 257 m înălţime –, primul moment în care am simţit o provocare fizică şi fiorul „chiar escaladez Kilimanjaro“. În ciuda aspectului puţin înfricoşător, nu este un perete care să necesite tehnică de escaladă deosebită, ci mai degrabă picioare, plămîni şi un „bun-simţ“ de echilibru. De sus, priveliştea este excelentă, tabăra de unde plecasem se vedea în depărtare, jos, adăugînd un sentiment plăcut de împlinire. Am continuat marşul către tabăra Karanga, prin valea Karanga şi deşertul alpin. După prînz, fără pauză, am plecat mai departe către ultima tabără înaintea vîrfului Barafu, la 4681 m. Era prima oară cînd urcam la peste 4000 m, iar sentimentul depăşirii primei bariere de altitudine a fost excelent. Însă, pe măsură ce mă apropiam de tabără, mi-am dat seama că mă bucurasem mult prea devreme de lipsa răului de altitudine. Odată ce am trecut de 4500 m, durerea de cap specifică a devenit un companion al fiecărui pas. Lipsa oxigenului a venit să adauge grade stării de disconfort, iar seara, cînd am ajuns în ultima tabără înainte de vîrf, nu îmi doream decît să dorm şi să se termine cît mai repede totul. Am dormit cîteva ore după-amiază, ne-am trezit la semnalul primit cu „bucurie“ la 23,30, iar la 00,00 eram pregătiţi de ascensiunea finală. Durerea de cap nu voia să plece nicăieri, aşa că mi-am dat seama că va trebui să o iau cu mine pe vîrf. Primele ore de urcat din cei 1200 m diferenţă de nivel au fost relativ monotoni „pole, pole“, adică „încet, încet“, după cum ne spunea ghidul. Însă fiecare sută de metri pe verticală părea să adauge 100 de grame fiecărui bocanc şi 1 kilogram rucsacului. Încet, încet. După primele ore de urcat, mantra a devenit „respiră, mergi, respiră, mergi“. Corpul cumva asculta cele două comenzi, dar nu pot spune că mai aveam energie pentru multe alte gînduri pe lîngă ele. Respiră şi mergi. Am ajuns la 5000 de metri. Un nou prag. Ar trebui să mă bucur. Respiră şi mergi. Mai avem mult? Mai avem de urcat. Respiră şi mergi. Pauzaaaa! Ce bine e să stai jos, chiar şi puţin. Haide, sus, sîntem în întîrziere. Respiră şi mergi. Cît de multe lumini de la lanternele frontale sînt deasupra şi dedesubtul nostru… Respiră şi mergi. Uite, am depăşit un alt grup. Se face lumină. Respiră şi mergi. O fi răsăritul? Oare cît mai avem? Respiră şi mergi. Pas deasupra altui pas. 
 
În final, a început să se facă lumină, ceea ce înseamnă că sîntem aproape de primul vîrf, Stella Point, 5685 m. Cel mai frumos răsărit din lume. Încă puţin pînă în vîrf. Respiră şi mergi. Ultimii metri pînă la Stella Point sînt un efort inuman. Am rămas fără energie, trebuie să fac o pauză pentru un gel energizant şi un baton. Ah, ce buni sînt carbohidraţii în stare pură! Am ajuns, iată răsăritul. E într-adevăr frumos, dar nu mai am acces la memorie ca să îmi dau seama dacă e „cel mai frumos“. Aş vrea să mă opresc aici. Măcar puţin, să stau la soare, să mă odihnesc şi să dorm. Ghidul vine şi mă felicită, zîmbesc la poză. Apoi nu vrea să mă lase să stau. Mai e puţin pînă la Uhuru, puţin peste 100 de metri pe vertical. Încă puţin, am ajuns pînă aici, nu mă pot opri. Merg. Pas după pas. Respiră şi mergi. 
 
Cînd a trecut o oră? Nu ştiu, dar sînt în vîrf. Priveliştea este superbă, se văd gheţarii mai jos de noi. Toată lumea face poze, cumva găsim cu toţii resurse pentru un ultim zîmbet. Bucuria cuceririi vîrfului o vei simţi mai tîrziu. Acum trebuie să coborîm. Repede, să ajungi înapoi la oxigen. Sînt încă trei ore de mers înapoi pînă în tabără. Am urcat opt. Nu ştiu exact cînd au trecut. Am respirat şi am mers. Am ajuns. Hai să coborîm. 
 
Prima parte a coborîrii este un fel de schi pe grohotiş, fără zăpadă şi fără schiuri. Coborîm destul de repede, încît oxigenul suplimentar să îmi permită să mă gîndesc şi la altceva decît „respiră şi mergi“. Ce bine ar fi să pot dormi în soare. Cît noroc am avut cu vremea, nu am prins nici o zi de ploaie sau de ninsoare. Ce frumos se vede totul la coborîre, chiar şi deşertul alpin are farmecul lui. 
 
Ajuns în tabără, sînt felicitat de echipa locală. Se bucură pentru mine. Pot dormi. 
 
Abia după încă două ore de somn rememorez totul. Sentimentul este excelent, am reuşit, simt victoria, adrenalina, endorfinele şi totuşi prea puţin oxigen. Începem coborîrea către tabăra Mweka, la 3000 m. Pe măsură ce coborîm, se dezleagă limbile, facem conversaţie, rîdem şi ne bucurăm. Am reuşit! 
 
Ultima zi începe cu cîntecele echipelor locale, care felicită turiştii pentru realizare. Jambo, Jambo bwana, astăzi avem doar o ultimă coborîre uşoară, de trei-patru ore şi se va fi terminat aventura aici. Trebuie să o repetăm, trebuie să mergem la anul pe un alt munte. 
 
Ce trebuie să ştii cînd urci pe Kilimanjaro? 
 
Cred că, rezumînd, pentru a urca pe Kilimajaro trebuie să fii bine pregătit mental şi fizic. Nu este deloc greu tehnic, ci doar fizic şi psihic. Şi nu, nu este banal pentru că a urcat Zîna. 
 
Cum a fost interacţiunea cu oamenii de acolo? 
 
Cu siguranţă, eu nu aş fi reuşit fără echipa locală. De la porteri, care ne depăşeau cărînd pe cap sau în spate toate bagajele noastre grele, pînă la ghizi, care au avut tot timpul cuvintele şi cîntecele de încurajare potrivite, vorbim de oameni minunaţi, care iubesc cu adevărat muntele pe care tocmai îl urci. 
 
a consemnat Cristina FOARFĂ
 
Foto: A. Tudor