Iar eu sunt specialist in film si in plus, nu am vazut spectacolul. Nu ma duc la teatru nici cand prietenii pe care ii admir neconditionat - sunt cativa - joaca. Ii prefer in civilie decat in colivie. Faptul ca joaca mi se pare penibil. Actor ar trebui sa ramai asa cum esti, cu tine insuti, e de-ajuns, e prea mult si asa.

Vreau sa spun doua cuvinte ca si cum piesa nu s-ar fi jucat, s-ar fi intamplat. Stanislavsky spunea ca totul e joc. Mai degraba cred ca totul e real. Ca se intampla. Asta am invatat la seminarii, la Teatru. Sa jucam, nu ajungem niciodata. Ca jucam, ar fi, dupa o tema lansata de Dilema intr-un articol anterior, o "proasta folosire a imaginatiei". Ei bine, nu jucam. Partul o demonstreaza: nu e acceptat ca si joc. E cumva "chiar acolo".

Iar autorul si textul sunt pretexte, nu merita respectati - ca atare - ce si-a dorit Caragiale e cu totul si cu totul indiferent. Chiar si pentru simplul motiv ca nu putem sti ce a vrut. Ce a vrut Dabija? Ce vrea domnul Mihailescu?! Si ce vrem noi, nu mai tine de Caragiale.

As vrea sa va amintesc din istoria academica a partului uimirea lui Eliade pentru Dasgupta, la curs, cum in fata catorva sute de studenti acesta s-a intors pe o parte si a tras un vant intre sutra Diamantului si Sutra Parului de Cal. Din onorata asistenta, numai Eliade a ramas siderat. Nae era mai discret, pe Dambovita. Intrebarea e, pentru a ajunge la Dabija: ce l-a uimit pe Eliade? Si aici sunt mai multe ipoteze.

1. Partul in sine nu avea cum sa-l uimeasca, e un proces fiziologic, pe Hercule! Ce poate fi mai firesc? Eliade, putem presupune, avea o competenta in parturi aproximativ egala cu a lui Caragiale. Desi Caragiale ar fi fost mai partait, dupa cum l-a si dovedit Dabija.

In aceeasi ordine de idei - care alta -, asteptam un Hamlet in parturi si urina, acel indoielnic, dilematic care nu mai stia de sine intr-un castel in Danemarca, prada unui adulter ingrozitor. Sa-l vedem si pe el! Un Hamlet astfel jucat ar fi intrat in Istoria Teatrului. Caragiale doar ne oripileaza.

De remarcat: pe scena lui Shakespeare se trageau parturi si se vorbea despre ele, nu stiu cate ocurente sunt de gasit in marele autor, dar sunt. Shakespeare era total, nu ocolea nici un mijloc artistic, in ordinea teoriei teatrului ar insemna: stia sa justifice partul pe scena. Dabija, pricepem, stie doar sa-l traga, ceea ce este si asta ceva. Cine ar fi indraznit?! Shakespeare insa trebuie sapat la radacina englezei lui elisabetane, unde "nothing" insemna "organ sexual feminin". De aceea, pot accepta, nu mai reusim sa intelem cat de porcos era marele dramaturg... Pe intelesul domnului Mihailescu, nu mai auzim si nu mai mirosim nimic.

2. Pe Eliade l-a uimit poate indiferenta studentilor - dar in cultura indiana, ca si in cea scandinava, trasul vantului nu are asa un aer spectacular, de cabaret, ca in sud. Ca tragi un vant nu li se mai pare o gluma buna, nici indienilor, nici celor din nord. (In nord se bea mult lapte.)

3. Inaltii oaspeti de la teatru, asta e motivul renasterii pudorii, spalatului pe dinti, cum o numeste Domnul Mihailescu. Combinatia dintre part si morga - asta e! - spectatorul sechestrat in tacere si basinosul care devalizeaza pe Maria Fecioara in strigate bahice. In teatrul Globus era mai multa vanzoleala, se acceptau accentele isterice. Partul era rascumparat prin ras nervos, injuraturi, tipete. Tacerea care urmeaza face partul atat de indezirabil, de trist, de las. Modernul nu mai stie sa-l traiasca ai zice, si aici poate domnul Patapievici ne va explica felul in care partul ramane o valoare traditionala si cum din secolul 19 ne-am dezis.

Apropos de morga in cealalta acceptie: si mortii trag parturi, ca sa vedeti cat de universal este. Deci nu partul ca atare, ci scena l-a facut pe onorabilul nostru critic sa se rusineze. Cum sa pui partul pe scena? Curva in Parlament? Analfabetul la conducerea Partidului? Cocota la Cultura? Scriitorul nostru se revolta insa datorita partului. E ca Basescu, se enerveaza doar pe Vant... ai zice, aceeasi inconsecventa.

Despre adulter... ce sa mai spun? Doar atat: cu nevasta personala tragi mai degraba vanturi decat in provincie. De unde rezulta ca adulterul nu este numai o calcare a legii, poate fi deopotriva si o lectie de morala, cu amanta esti manierat, aduci flori, cumperi champagne. Adulterul e o scoala. Si asta e doar un exemplu. Lectia de morala a adulterului e cu mult mai profunda, ar trebui scrisa o carte...

Ceea ce ne satisface orgoliul e ca Domnul Mihailescu, afirma domnia sa, e prins intre critici "ca intr-o menghina". Sufleorul de la "National" ar spune: oricare i-ar fi decizia, de acum incolo e iubire a unei critici in defavoarea celeilalte, un ceva Hamletian, anume adulterin prin excelenta. Si Hamlet e despre adulter, dar in toate sensurile - mintea adulterina se numeste minte prinsa in dileme - asa a ajuns si cea mai cunoscuta dintre textele literaturii mondiale, vorbesc acum de Hamlet.

Iata unde a ajuns domnul Mihailescu, intre. Onorabil mi se pare un lucru: in aceasta situatie, e o lectie de morala (ca in orice adulter)? Invata ceva? Inca nu stim. Ca a scris un articol, nu a tras - sau ne-tras - un part. Si astea nu se pot echivala, nu? Chiar daca el scrie ca altcineva a tras, e doar imaginea, nu actul. Actul e a lui Dabija. Care si domnia sa are o mica lasitate: il numeste Caragiale.

Dilema: daca altcineva il trage si tu doar il scrii, inseamna ca il tragi? Sau il dai numai la citit? Ma intreb despre dilmele celor care au inclus un astfel de articol in paginile revistei, cumva similare celor care l-au acceptat pe Dabija sa joace Caragiale intr-un WC public. De ce nu. E vremea ca Dilema sa riposteze grobianismului care o asediaza.

Criticul nostru mai crede in scena asa cum am crezut eu in Dumnezeu cand prietena mea K, o chinezoaica, arhitecta, bogata, a tras un part in Domul din Milano ca am plecat de langa ea instantaneu, terifiat ca lumea ne va crede impreuna. Am resimtit imediat nepotrivirea, sacru-part. Madam K. este budista, vizita biserici pentru arhitectura, nu crede ca sunt locuite (de duh). Duhul, iarasi, fiind eteric, e mai aproape de part decat Isus, care fiind material si pur, dar om, se poate presupune ca a tras un part sau doua. E o discutie foarte importanta, teologica, daca Isus a tras vreun part sau nu, pentru ca sexul e mai transant, mai clar. Pentru Buddha, partul nu e ceva opus transcendentului (care coboara). Ci poate fi trait cu usuratate (sic).

Biserici locuite, oameni locuiti. Dupa cum nici unele texte nu sunt prea locuite, nici unii oameni... Statura "omului care aduce cartea" ar putea inspira firesc un anume respect, dar nimeni nu e perfect. D-l Mihailescu a afirmat intr-un interviu ca scriitorul Cartarescu ne-ar fi "transformat pe toti in simplii glosatori". Pe scena cu el!

Dragă Dan C. Mihăilescu,

Plecată vreo cîteva zile din urbe cu trebi personale, am citit abia ieri “Dilema Veche“ şi “Ce mi se întîmplă“. Reacţiile pe care le declanşează un spectacol, precum acesta la care ne referim, O noapte furtunoasă a lui Alexandru Dabija de la Naţionalul ieşean, atît de diverse, iată, arată că, slavă Domnului!, teatrul românesc e viu, urmărit şi comentat. De fiecare, cu propriile unităţi de măsură şi argumentări. Cronica mea a stîrnit o gamă amplă de opinii, de la tipul primitiv “ce-ai avut cu Dabija?“, la solidarul “cîtă dreptate ai“, trecînd prin diplomaticul “ai fost cam dură“. Regret că “mai c-am leşinat“ cînd aţi citit-o! Receptarea mea analitică nu e un act de “aprigă cenzură morală“, cum ziceţi, căci nu aprecierea etică e propriul criticii teatrale, ci evaluarea şi mărturisirea în privinţa acestei evaluări. Nu sînt un expert în Caragiale, sfera intereselor şi competenţelor mele profesionale fiind teatrologia şi artele spectacolului contemporan, deci în primul rînd scena şi apoi literarul. Dar nu cred că plasarea lui Caragiale în zona instinctelor primare se susţine estetic. Şi ceva îmi spune că nici dumneavoastră nu sînteţi adeptul celor care îi duc opera înspre această zonă. Prin spectacolul ieşean, Al Dabija rescrie piesa într-un metatext inadecvat operei-sursă, un metatext căutat, cu fisuri de logică spectaculară, care nu i se potriveşte. Caragiale însuşi susţinea că “originalitatea trebuie sacrificată clarităţii“, iar îndemnul e perfect întemeiat. Noul croi al personajelor nu le vine bine tuturor dramatis personae, viciind şi raporturile lor dramatice. Din această viziune concentrată pe partea anatomică a adulterului este exclus, de pildă, Ipingescu, care nu-şi găseşte locul ca personaj în schema propusă de realizatori. E din alt spectacol, prezenţa sa nu se mai justifică în economia montării, iar dacă rostul lui scenic e să-l asculte şi însoţească pe Jupîn Dumitrache, atunci e limitativ! Ipingescu devine un apendice teatral pentru care regia nu a găsit soluţii.

Vorbiţi apoi de “şarjarea groasă gen comedia dell'arte“, dar nu există nici un alt indiciu în versiunea lui Dabija cum că piesa s-ar juca în stilul teatrului popular, al improvizaţiei pe o canava dramaturgică! Registrul se potrivea de minune pentru OO!-le de la Piatra Neamţ, unde relevarea substratului licenţios se făcea cu atîta rafinament, în spiritul operei, ca dezvoltare ludică a clasicei Punguţa cu doi bani. Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să-l vedeţi. Revenind la O noapte..., nu pot să nu mă întreb care e rostul estetic al urinatului de 1 minut şi 30 de secunde (pe cronometru) al lui Chiriac, post coitum, al atingerii repetate, de parcă publicul e tîmpit şi nu s-ar fi prins de prima dată, a organelor genitale de către Jupîn Dumitrache, al utilizării de trei ori (parcă) a latrinei, cu sonorităţile aferente, şi rostul despuierii lui Rică? Ca să nu mai zic de inconsecvenţa de a-l “costuma“ pe publicist într-o impecabilă pereche de chiloti tetra, în complet dezacord tonal cu lumea maculată din jur! Îmbogăţesc aceste găselniţe piesa lui Caragiale, augmentează ele spiritul textului-sursă, îi scot la iveală resurse semantice necitite încă, ne stimulează inteligenţa ori afectele, sau sînt pur şi simplu de dragul originalităţii?

“Indubitabila revelaţie a spectacolului“ la care faceţi referire, Jupîn Dumitrache al lui Călin Chirilă, se susţine atîta vreme cît l-aţi văzut de puţine ori pe interpret. Poate chiar pentru prima dată acum. “Dezavantajul“ meu e că l-am urmărit în toate spectacolele Naţionalului ieşean, iar prestaţia din O noapte furtunoasă nu e deloc surprinzătoare! Dacă l-aţi vedea mai des, şi în alte partituri, aţi gîndi, foarte probabil, diferit!

Nu am scris cronica din Observator cultural la cald, ci revăzînd spectacolul după premieră, pentru a-mi verifica reacţiile critice. Va referiţi, în oglindă cu abordarea Marinei Constantinescu, la “tot ceea ce era exagerat negativ...“ în cronica Oltiţei, citînd “voluptatea trivialului“, “defecarea, urinarea, masturbarea, copulaţia“, “flegmă, urină, gaze intestinale, fecale, fluide seminale“, dar înşiruirea mea nu face decît să descrie procesele fiziologice prezente în spectacol. Că doar nu le-or fi scos din reprezentaţia bucureşteană!? Şi-atunci, de unde opinia de “exagerat negativ“ ?

Misiva mea electronică nu e nici un drept la replică, nici un efect polemic, e o reacţie firească, spun eu, la un alt tip de adevăr decît al meu. Închei, reafirmîndu-mi convingerea că plasarea lui Caragiale în zona instinctelor primare nu se susţine estetic. Şi ceva îmi spune că nici dumneavostră nu sînteţi adeptul celor care îi duc opera întracolo. E “doar“ o presupunere.

Oltiţa Cîntec