Încep prin a spune că eu nu am vrut să citesc cartea domnului Lucian Boia din cauza titlului. Mi-am zis: iată o nouă carte care o să se vîndă ca pîinea caldă pentru că are un titlu promiţător mai ales pentru cei care caută răspunsuri la întrebări pe care nu au timp să şi le pună, iar cărţi din astea am mai tot citit, eu însămi fiind un astfel de cititor care la final rămîne cu buza umflată.

Pentru că oricum duminica asta mi-am petrecut-o citind dosarul Dilemei vechi şi pînă la urmă chiar eseul dlui Boia, am zis că nu ar strica să-mi spun şi eu umila mea părere despre acest subiect întors pe toate feţele începînd cu titlul şi poza de pe copertă şi ajungîndu-se la polemici legate de conţinut.

După cum recunoştea şi autorul, cartea reia în mare idei din celelalte trei volume ale sale: România, ţară de frontieră a Europei, Istorie şi mit în conştiinţa românească şi Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. La prima lectură aş putea spune că dl Boia a scris o carte pentru discuţii. Nefiind pe nici o listă a televiziunilor avide de talk show-uri, autorul a folosit singura cale în care opinia sa se putea auzi, şi nu de către oricine, aşa cum se întîmplă de TV, ci de cine trebuie, de un public pe care şi-l doreşte instruit şi capabil de polemici la acelaşi nivel.

Sînt un simplu cititor, cu o nevoie mare de a participa (pasiv) la discuţii şi dezbateri cu adevărat folositoare pentru dezvoltarea mea ca individ. Această nevoie nu îmi este satisfăcută în nici un caz de televiziunile înecate în propriile elucrubaţii vomitive, dar, din păcate, nici de evenimentele culturale bucureştene din care lipsesc conferinţele pe diverse teme pentru publicul larg, ori, dacă există, aceste întîlniri au circuit închis, sînt elitiste şi inaccesibile. A se vedea inclusiv dezbaterea pe această temă care a avut loc la Colegiul „Noua Europă“ – o instituţie pe cît de lăudabilă, pe atît de închisă (prin asta înţelegînd că acestor evenimente nu li se face promovare decît prin mediu academic, prin viu grai, mizîndu-se pe participarea cîtorva iniţiaţi şi a unor studenţi obosiţi – a se citi neinteresaţi). Sînt sigură că există şi o nevoie a intelectualilor de a-şi exprima în public ideile, dar iată, de data asta lipseşte forma, adică însuşi locul în care cititorul să-şi întîlnească autorul. Tot acest paragraf nu e o paranteză la ceea ce doream să spun, ci opinia mea legată de motivaţia scrierii acestei cărţi, adică dorinţa de punere în discuţie a unei „probleme“, iar aceasta este România.

Trăim momentul lehamitei de tot ceea ce înseamnă prost-gust, vorbărie nesfîrşită şi fără rost, amorţeală bolnăvicioasă lîngă o ceaşcă de ceai de tei şi un ecran care ne comandă mai ceva ca big brother încercînd să ne arate aşa cum nu sîntem. Atîta timp cît moţăim lenevos şi indiferent sau, dimpotrivă, ne revoltăm părăsind corabia chiar înaintea şobolanilor, sîntem pierduţi. Şi nu mă refer aici la cuvinte mari şi înspăimîntătoare (uneori generatoare de fanatism), precum pierderea identităţii naţionale, pierderea demnităţii sau a libertăţii, ci la ceva mult mai mic, poate chiar meschin, dar folositor în tot ansamblul acesta: pierderea propriului timp, a vieţii sau, mai pe şleau spus: ni se scurtează aţa degeaba şi la final nu ştim de ce am trăit.

Eseul dlui Boia este unul salutar în acest context, şi din nou nu zic cuvinte mari. Această carte-întrebare face parte din maturizarea noastră ca neam. E timpul să ne cunoaştem, să ne acceptăm „freudian“ trecutul (copilăria), să ne identificăm lacunele, punctele slabe, neajunsurile, dar şi plusurile, punctele forte, comorile. E timpul să privim în jur şi să vedem cum sînt ceilalţi, să învăţăm din greşelile celor mai avansaţi ca noi şi să nu le repetăm, dar şi să speculăm ceea ce este bun la Europa, iar noi deocamdată nu avem. Această carte este doar un pas înainte.

E adevărat că autorul a evidenţiat mai mult unele din punctele slabe care s-au tot repetat istoric, lăsînd la o parte calităţile acestui neam. Asta nu înseamnă că nu le cunoaşte şi că nu le are în vedere, însă această carte înclin să cred că s-a născut din multele frustrări ale unui intelectual care are nevoie de semeni cu care să dezbată, nu de troglodiţi avizi de putere. Unii au zis că s-a speculat aici complexul nostru de inferioritate, însă mă tem că cei care ar trebui să aibă acest complex nu-l au nicidecum, iar cei care nu ar trebui să-l aibă, mai abitir îl au.

Atîta timp cît clasa noastră politică, dar şi cetăţenii acestei ţări nu vor depăşi prima treaptă din piramida lui Maslow, nevoile primare, nu avem cum să accedem la transcendenţă.

Vă mulţumesc, domnule Boia, pentru că aţi deschis o polemică constructivă şi sper că mai mulţi dintre noi, dintre români evident, vom reuşi să împingem puţin mai departe acest neam care mă bucur că e altfel şi nu la fel cu altele, fie ele Franţa, Germania sau Marea Britanie.

Iulia,
32 de ani, din Bucureşti

Foto: L. Muntean