Credeam că nu-mi plac deserturile, şi nici ciocolata, pînă cînd, o mică braserie pariziană din Île Saint-Louis – Le Flore en l’Île, m-a convertit la cel puţin un dulce: ciocolata caldă.
Chocolat Chaud à l’ancienne, cum apărea în meniu, nu venea preparată direct în cană, ci cu un serviciu de ciocolată – după modelul celor din argint, din secolul al XVIII-lea – alcătuit din trei piese: zaharniţă, letieră şi ciocolatieră cu baza pîntecoasă, îngustată graţios spre gură, cu capac şi mîner orizontal ca de ibric. Pe o tăviţă sosesc, aşadar, alături de ceaşcă şi de zaharniţă, două recipiente grele şi fierbinţi: vasul cu ciocolată topită şi cel cu lapte cald. Din bronz masiv placat cu argint, ambele vase arătau străvechi, îndelung folosite, îmbibate virtual cu aroma miilor de umpleri, cruste şi pojghiţe de lapte şi cacao. Brăzdate de nenumăratele atingeri cu alte vase de bucătărie, de izbituri minuscule de linguriţă, vasele aveau, pe alocuri, cucuie din care se iţea, prin poleiala subţiată de argint, alama.
Sub capacul bombat ca o turlă, al ciocolatierei, vedeai, ca într-un puţ cu păcură, oglinda neagră, densă, de ciocolată topită, amăruie, iar în celălalt vas, discul alb, mătăsos, tivit cu spumă, al laptelui fierbinte. Amestecul şi-l făcea fiecare, în ceaşcă, după gust.
Am mai umblat prin Paris cîteva zile, căutînd să regăsesc ciocolata caldă din insula Saint-Louis. N-am mai găsit-o, la fel de bună, nicăieri. Peste tot, doar binecunoscuta băutură instant, la plic, sau cea fadă, alburie, deja diluată şi îndulcită, aromată cu vanilie, care-mi amintea, cel mult, de poţiunea cu cocoloaşe a copilăriei, din cacao chinezească Sea Gull şi lapte la litru, din sticlă mare, cu gît larg.
