Capătul lumii poate să fie și foarte aproape. Chiar și pe lîngă casă poți găsi uneori locuri care să-ți dea senzația de uitare, de rupere de timp și spațiu. Ei bine, n-am fost pe aproape, dar nici foarte departe. Și culmea e că acolo unde astăzi pare un capăt de lume, odată era nu departe de buricul lumii. Cu al său Omphalos din Delphi, Grecia antică era un centru al lumii. Considerăm astăzi că, în mare parte, democrația, civilizația și ideile europene s-au născut în Grecia. Acum o vizităm pentru valoroasele ei relicve, dar și pentru locurile și peisajele care par cu totul rupte de febrilitatea lumii moderne. Pare că depărtarea în timp față de momentele de glorie și civilizație ale Greciei antice s-a transformat cumva și într-un fel de distanță în spațiu față de centrele agitate ale lumii actuale. Sigur, Atena e un oraș „furnicar“, plin de viață și de spirit. Nu departe, însă, există o mulțime de locuri ce par de pe altă planetă sau din alte epoci. Undeva pe cel mai lung „deget“ al Peloponezului, în peninsula Mani, nu departe de Sparta, am găsit un golf gen paradis din afișele agențiilor de turism, cu un mic hotel ce combina piatra și lemnul într-o armonie perfectă.

Octombrie fiind – și turiști puțini –, senzația de uitare devenea și mai apăsată. Am fost convins că dacă Agatha Christie ar fi vizitat acele locuri, neîndoios ar fi plasat acolo vreo intrigă criminală din romanele sale. Nu că prin împrejurimi s-ar fi simțit ceva rău. Dar era prea izolat. Frumusețea și liniștea te duceau dincolo de încîntare, peste culmea de unde începe să-și facă loc depresia, hrănită de ideea că mai mult nu-ți poți dori. Imaginea acelor sate din piatră, atîrnate parcă între munții arizi și marea albastră, era fascinantă. Una specifică doar anumitor părți din Grecia. Am auzit recent un arhitect care susținea la radio că lumea nu mai construiește case din piatră și că n-ar mai exista școli de tăiere și de lucru cu piatra nici la noi și nici în alte țări din Europa. Ba bine că nu. În România noastră cea invadată de materiale de construcții proaste, „la modă“, chipurile, putem să ajungem să credem asta. Dar l-aș invita pe acel arhitect să meargă mai mult, dacă nu prin Italia, Franța sau Anglia, măcar prin sudul extrem al Greciei. Sînt acolo așezări în care autoritățile nici nu dau aviz de construcție decît pentru stilul tradițional, din piatră de calcar. Și nimeni nu pare a dori să se abată de la acest „standard“ străvechi impus, poate, pe vremea scurtei stăpîniri venețiene, dacă nu și mai demult. Nu e vorba de placări cu piatră, așa cum se mai face pe la noi, ci de ziduri construite complet din piatră, netencuite, neacoperite cu alte materiale și nevopsite (uneori nici în interior). Garduri de piatră, case de piatră, turnuri de piatră, case de piatră. Trăinicia lor te duce cu gîndul la vechimea civilizației din acele locuri. O civilizație care poate fi descoperită chiar și sub înfățișarea modestă a multor localnici. Oameni aparent simpli în al căror comportament percepi însă o liniște, o încredere și o filozofie de viață pe care numai moșteniri și tradiții venite de foarte de demult le pot imprima. Figuri aspre, cioplite parcă și ele în piatră. Oameni încercați de viață. E greu să nu te gîndești la spartanii de pe vremuri. Sînt sate unde pînă nu demult nu se putea ajunge decît pe mare. Sigur, în ultimele decenii turismul și-a pus amprenta. I-a scos din sărăcie și probabil că i-a învățat să fie extrem de amabili și toleranți cu turiștii și multele lor obiceiuri. E bineînțeles vorba și de ceva construit. Imaginea de capăt de lume are căutare, e cît se poate de profitabilă și tocmai de aceea trebuie păstrată cu mare grijă. Pare o lume simplă, în mijlocul unei naturi splendide în ariditatea ei, dar confortul nu lipsește. Nu e doar ce a dat Dumnezeu plus ceva sclipici menit să atragă, așa cum se întîmplă pe la noi. Nu strălucirea, ci patina e secretul. Confortul și tehnologia sînt implicite, nu se face paradă de ele. Într-așa o lume, stridența și prostul gust nu par posibile.

Raportată la ansamblul și vechimea civilizației, mult comentata criză a datoriilor Greciei pare un moft. Tot așa cum, la noi, moft par rarele perioade de prosperitate și democrație.

Foto: A. Manolescu