Am parcurs, în ultimele săptămîni, cu sforţări uriaşe, un cărţoi neverosimil, însumînd 893 de pagini, cu un titlu altfel lipsit de preţiozitate – Documente diplomatice. Autor: Nicolae Titulescu. Imensa antologie de rapoarte oficiale sau secrete, telegrame, circulare, note, cuvîntări, interviuri, articole şi scrisori cuprinde 491 de documente redactate de importantul diplomat român între 1920-1939 şi, cu precădere, între 1922-1936, cînd politicianul a avut un rol central în afacerile internaţionale ale României. Nu mă pregătesc pentru nici un examen de istorie diplomatică şi nici nu sufăr de vreun masochism intelectual, manifestînd predispoziţie pentru autoflagelări lecturative. Pur şi simplu, am descoperit giganticul volum în biblioteca părinţilor şi l-am răsfoit din curiozitate. Apoi – pe fondul identificării unei bizarerii (asupra căreia îmi iau libertatea să revin ceva mai tîrziu) – am debutat în actul citirii propriu-zise, cum spuneam, cu eforturi supraomeneşti. Nu cred că Nicolae Titulescu reprezintă un nume necunoscut pentru majoritatea locuitorilor acestei ţări. El a fost unul dintre cei mai mari diplomați români din toate timpurile. S-a afirmat încă din Primul Război Mondial, cînd a funcţionat ca ministru de Finanţe (1917). Ulterior a intrat pe scena politicii europene, mai întîi ca delegat la semnarea Tratatului de la Trianon (1920), iar, mai tîrziu, ca participant la adunările generale ale Societăţii Naţiunilor, în 1920 şi 1921. La 16 decembrie 1921, Titulescu ajunge în diplomaţie, devenind trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (adică, pe scurt, ambasador). Între iulie 1927 şi iulie 1928, are prima experienţă (cam scurtă, doar de un an) pe fotoliul de ministru al Afacerilor Externe, pentru a reveni, în forţă, în postura respectivă, în octombie 1932. Conduce diplomaţia română pînă în august 1936, cînd este înlăturat, brutal şi definitiv, din politică. Pe parcursul pauzei de patru ani dintre cele două ministeriate se întoarce ca ambasador la Londra.

Două decenii, prin urmare, de activitate diplomatică neîntreruptă. Un interval în interiorul căruia România cunoaşte cele mai convingătoare succese economice şi politice din întreaga sa istorie. O traiectorie socială şi identitară care – spun specialiştii –, dacă nu ar fi fost întreruptă brusc şi devastator de comunism, ar fi dus la o dezvoltare a ţării noastre, în prezent, comparabilă cu cea a naţiunilor europene. În sfîrşit, nu trebuie să credem că se înmagazinează, în acest progres, meritul exclusiv al lui Titulescu. Ar fi, desigur, exagerat. O întreagă generaţie de oameni politici şi intelectuali remarcabili a contribuit la emanciparea interbelică a României. De asemenea, anumiţi factori de conjunctură internaţională favorabilă au avut rol de – să zicem – catalizatori ai triumfurilor româneşti. Totuşi, rămîne indubitabil faptul că, în douăzeci de ani de diplomaţie la vîrf, diplomaţie făcută, în plus, cu rafinament şi inteligenţă, Nicolae Titulescu a constituit un artizan de primă clasă al acestor realizări. Avem aici un adevăr fundamental, recunoscut pînă şi de istoriografia comunistă. Cu impulsul explorării geografiilor exotice care au dus, ultimativ, la formarea comunităţilor de inşi excepţionali, am început să răsfoiesc imensul volum de documente. Era acolo, credeam, mecanismul discret, subtil şi, totodată, complicat prin care se articulau nişte viziuni politice grandioase, apte de a schimba destine istorice. Lectura lor simplă însemna un veritabil gest arheologic, de reconstrucţie a unui timp eroic.

Ei bine, acum intervine – neaşteptat – bizareria amintită la început. Nimic grandios, nimic eroic, nimic excepţional în primele douăzeci de pagini de rapoarte şi scrisori redactate de Titulescu pe cînd se afla la Londra ca ambasador! Nimic ieşit din comun, apoi, nici în următoarele o sută, două sute, trei sute (ş.a.m.d.) de pagini! Hîrtii funcţionăreşti (unele clasificate, curios, ca „strict secrete“), pline de detalii anodine şi elemente tehnice. Toate, îmbibate de un limbaj (jargon) „diplomăţesc“, pe care, dacă nu l aş fi ştiut elaborat în perioada interbelică şi, mai ales, de către Nicolae Titulescu, l-aş fi numit, fără ezitări, „de lemn“. Discuţii interminabile (între Titulescu, Ghika, Carol al II-lea şi I.G. Duca) pe marginea preţului cerealelor în Europa, al oilor, al vacilor, al laptelui, al porcilor. Infinite referate despre serate mondene, cu figuri cunoscute ori obscure din istoria vremii, consemnarea gesticii, observaţiilor (adesea, complet formale) făcute de diverşi politicieni europeni. Costul aurului, debitul Dunării, negocieri financiare mărunte, chiţibuşării din presă etc. etc. Nimic despre ascensiunea lui Hitler (de pildă), despre pericolul sovietic, despre versatilitatea politică a Angliei şi Franţei la momentul respectiv! Nimic cu adevărat monumental. Nu vreau să credeţi că sînt un naiv care nu-şi dă seama de importanţa detaliilor „mici“ în interiorul politicii aşa-zicînd „mari“ sau de acuitatea unui diplomat de talia lui Titulescu la tensiunile reale ale Europei, chiar atunci cînd scrie, cu răbdare de arhivar, despre preţul grîului pe piaţă. Ce doresc să subliniez este cu totul altceva. Istoria rămîne, într-adevăr, o fenomenalitate duală, cum o caracterizează Braudel. Ea se naşte dintr-o „durată lungă“ (a acumulărilor lente şi aparent nesemnificative, din viaţa de zi cu zi a colectivităţilor) şi o alta „scurtă“ (a exploziilor miraculoase, a transformărilor abrupte și cruciale). De la un moment astral la altul, lumea încremeneşte aparent, intrînd într-o lentoare diacronică apăsătoare. Minţile politice excepţionale, cum a fost, indiscutabil, cea a lui Titulescu, se conformează atunci „istoriei lungi“, devenind nespectaculoase, adică mai curînd „funcţionăreşti“. Interesantă aptitudine de adaptare, dar, să recunoaştem, o adaptare îngrozitor, ucigător de plicticoasă.