Şi în tenis marea performanţă începe să fie condiţionată de „bombonele“ (vezi zvonurile despre Djokovici şi Nadal şi suspendarea Sarei Errani)? 

Nu, nu începe. Noi începem, greu, cu negări, capete de struţ împachetate cu nisip, ipocrizii tandre, dopuri de Ulise şi naivităţi de Münchausen să ne percepem puţin, puţin, ca prin ceaţă, inconfortabilul adevăr. Cel care ne spune, conform unei logici elementare, că într-o lume împănată cu dopaţi un sport de efort uriaş, în acelaşi timp anaerob şi de anduranţă, n-are cum să arate ca tenisul şi să bea lăptic cald seara înainte de culcare. Înapoierea mînuitorilor rachetei cît priveşte lupta antidoping e atît de mare încît prinderea lui Errani cu letrozol e echivalentă cu dovedirea unui spărgător de bănci filmat cu seiful în braţe. Altceva mai fin e dincolo de puterea lor de detecţie. Substanţele de ultimă generaţie, detectabile prin testele de sînge (alea de le tot cere Federer), sînt la fel de necunoscute păzitorilor templului precum galaxia Andromedei unui lucrător în mină. Commedia dell’arte e cu atît mai savuroasă cu cît italianca ne-a plesnit cu o poveste în faţa căreia nu ştii ce să faci, să rîzi sau să plîngi. Zice că mama ei lua nişte medicamente anticancer pe baza substanţei grele pe care i-au găsit-o în corp şi că pilula buclucaşă a căzut fix în porția de tortellini pe care a mîncat o fiica ei. James Bond. Soarele gol al lui Asimov. Dar şi năstruşnicia asta spune ceva. Ne transmite ferm că sîntem proşti. Proşti rău. Să înghiţim o aşa „pilulă“ ar fi, în principiu, neverosimil. Ei, uite că se poate! Săraca de Sara, ghinionista secolului, a fost crezută pe cuvînt şi i s-a dat o suspendare de doar două luni. Aşa, de la obraz. Păi, e clar. Sîntem luaţi de papagali. Confruntat cu scandalul planetar al dopajului generalizat, revelat acum douăzeci de ani, establishment-ul sportului a virat de mult înapoi spre bani. Iar noi stăm cu ochii în ecran şi cu mintea pe tavan. Ce minunată lume nouă!

Foto: wikimedia commons