Nu înțelegi Hamlet pînă nu ajungi să-l povestești într-un sat tra­dițional din Nigeria. Episodul a­pare, fără comentarii culturale, într-un articol scris de Laura Bohannan, un antropolog care la începutul anilor ’50 făcea muncă de teren în satele Tiv. Merită prezentat aici, chiar dacă (sau, cum abil se spune, tocmai pentru că) în Europa arheologia nu e așa apropiată de antropologie, în vreme ce în SUA este una din cele patru ramuri ale ei. Ce se pierde și ce se cîștigă la dezrădăcinarea lui Hamlet din engleză și rezumarea lui într-o limbă bantu (de fapt, cred că lingviștii o numesc bantoidă)? Sînt clasicii chiar așa universali?

Cînd descrie cum Horatio vede fantoma tatălui lui Hamlet, antropologul american constată că trebuie să folosească pentru cel dintîi, om învățat (a studiat cu Hamlet la Universitatea din Wittenberg), cuvîntul „vrăjitor“, așadar „cel care știe multe“. Bătrînii Tiv o lămuresc apoi că fantoma din piesă e o aberație, nefiind nici semn, deoarece vorbește, nici zombie, pentru că nu poate fi atinsă, și nici umbra unui mort, căci mortul nu face umbră. Prost primită e și ideea lui Horatio că trebuie pus la curent Hamlet. De situație ar trebui să se ocupe bătrî­nii și noul rege, nu un puștiulică. E clar că acest Horatio nu știe așa multe. De abia depășit – cu niște bere de porumb și de mei – acest început nepromițător, apar alte probleme pentru tînăra femeie care le povestește bătrînilor satului. Nigerienii aprobă fără rezerve înțelepciunea deciziei văduvei, mama lui Hamlet, de a se recăsători la nici o lună de la uciderea bătrînului rege cu fratele lui mai tînăr. Iată că și europenii sînt, uneori, raționali! Povestitoarea ar vrea să explice furia lui Hamlet că mama lui s-a măritat în grabă cu ucigașul. Chiar și cu altul, tot trebuia să fi purtat doliu măcar doi ani!… Dar aici intervin și femeile: să aștepți doi ani e prea mult. Discuția ajunge apoi la o gravă neglijență a lui Shakespeare, care uită să ne spună dacă bătrînul rege și Claudius erau frați vitregi sau buni, dacă, adică, cel din urmă poate deveni întru totul ca un tată pentru Hamlet sau nu. Genealogie înainte de toate, mai ales în politică. Nemaivorbind că publicul nu pricepe unde sînt și cu cine s-au căsătorit celelalte soții ale regelui.

De ce înnebunește cineva? Ori vede ființele care pîndesc în pădure, ori îi face cineva vrăji. Cum Hamlet n-a văzut ființele care pîndesc în pădure, înseamnă că i-a făcut cineva vrăji; cum numai rudele masculine puteau să i facă vrăji și tatăl lui era mort, înseamnă că rămîne doar Claudius, unchiul, care încerca să-i facă rău, corect? Păi, da. Pe măsură ce antropologul istorisește, reiese că Hamlet însuși face numai prostii. De exemplu, o ceartă pe mama lui! Care l-a născut și l-a crescut! Îl omoară pe Polonius, care spiona, străpungîndu-l prin draperie și strigînd, aoleu, un șobolan! (Aici e, ce-i drept, și greșeala lui Polonius, care nu a spus: stai nițel, sînt eu.) Recurge la tot felul de șmecherii ca să afle dacă într-adevăr tatăl său a fost otrăvit, de exemplu aranjează ca actorii să vorbească de crimă în prezența ucigașului, cînd putea pur și simplu să întrebe un ghicitor de profesie! Dar greșeala cea mai mare este că vrea să-l omoare pe fratele tatălui său; or, răzbunarea nu e de competența lui, ci a colegilor tatălui lui. Soarta lui Claudius trebuia pusă în mîna bătrînilor tribului danez.

Încă de cînd e menționată moartea Ofeliei, bătrînii nigerieni o explică: femeia s-a înecat prin vrăjitorie. Nimeni nu se îneacă; apa o bei, te speli cu ea. Vraja putea fi făcută doar de rudele ei masculine. Tatăl, Polonius, era mort. Rămîne fratele Laertes. De ce-ar vrea Laertes să o omoare? Avea nevoie de bani. De căsătorit nu putea s-o căsătorească, lumea știa că moștenitorul tronului va vrea să și facă mendrele cu ea, și cine-ți mai face atunci dreptate?! Putea însă să-i vîndă corpul pentru vrăji! De ce sare Hamlet în mormîntul ei? Nu vrea să-l lase pe Laertes să ia corpul, să devină bogat și deci un concurent politic periculos! Cum să nu vrea Laertes să-l pedepsească pe Hamlet, care, după ce l-a lăsat fără tată, l-a făcut s o și omoare degeaba pe sora lui, fără s o poată vinde apoi? Din nou, publicul anticipează corect.

Nu știu dacă antropologul a documentat cu un reportofon, sau doar prin note, toată șezătoarea asta din vremea mlaștinilor umflate, cînd lumea avea timp de basme. La urma urmei, textul l a publicat cam la zece ani după eveniment, și destule texte celebre în antropologie (ca în cazul lui Napoleon Chagnon sau Margaret Mead) au fost mai tîrziu bănuite de o interpretare tendențioasă a spuselor localnicilor. N-aș crede totuși că avem vreun motiv să suspectăm că o cercetătoare (cu un doctorat la Oxford) a mințit sau s-a lăsat mințită. Ea nici nu ia paternalist peste picior populația pe care o descrie (sau doar un pic). Articolașul – devenit clasic în studiile antropologice – e făcut de obicei să spună că ceea ce e produs în Anglia ultimilor ani ai reginei Elisabeta I, cu anxietățile lor politice față de o iminentă Machtübergabe, nu va putea fi priceput lesne în sud-estul Nigeriei primilor ani ai Constituției MacPherson, într-un sat cu o respectabilă dimensiune neolitică. Pentru mine, „Shakespeare in the bush“ spune însă două lucruri. Că nici o carte de ficțiune nu se reduce la ce se întîmplă în ea și că rezumatul acțiunilor personajelor va tinde mereu să pară ori banal, ori cusut cu ață albă. Și că n-ar fi rău ca arheologii să se întrebe uneori dacă nu cumva înțeleg din viața comunităților dispărute, pe care și-o explică așa de convingător, cam tot atît cît populația Tiv din Hamlet. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chih­limbar, Polirom, 2017.

Foto: Carl Arriens însoţit de doi bărbaţi într-un sat Tiv, Nigeria, august 1911, wikimedia commons