O viață fără înfrîngeri este, desigur, imposibilă. Dacă ea ar fi totuși posibilă, ar deveni, să admitem, absurdă. Cum să te imaginezi, din perspectivă umană, mergînd neabătut dintr un triumf în altul? Totul în jurul tău ar fi atins de plictis, dezgust, inutilitate și chiar de o anumită imbecilitate – o imbecilitate sufletească așa-zicînd. E ca și cum ai rămîne „virgin“ psihic vreme de o lungă și ternă existență. Înfrîngerile au de aceea, în intervalul nostru biografic, rol igienic, pedagogic și moral, astfel încît, uneori, cum bine s-a spus, din ele înveți mai mult decît din victoriile repetate. Sînt însă aici tulburat de o mică nuanță semantică, pe care vreau să v-o împărtășesc. Dacă viața fără înfrîngeri pare într-adevăr de neimaginat, cum stă treaba cu viața ca înfrîngere? Poate fi ea posibilă? Se supune acest concept regulilor probabilității? După o oarecare chibzuință, voi răspunde, destul de sigur pe mine, că da. Viața, în integralitatea sa, asumată „ca înfrîngere“, e posibilă și, din numeroase puncte de vedere, este mai pernicioasă decît ipotetica viață „fără înfrîngeri“. Accept că un sceptic irecuperabil mi-ar putea replica acum caustic: „Ce vorbești, Franz? Păi, viața e înfrîngere prin însăși natura ei insurmontabilă! Nuanțările prepoziționale fără și ca nu-și au rostul, dovedindu-se penibile atît timp cît orice existență pămînteană reprezintă un șir mai lung sau mai scurt de capitulări preparatorii pentru marea capitulare, adică, neeufemistic exprimat, pentru moarte. De unde nevoia asta pentru disecări microscopice, pentru tăieri ale firului în patru?“

Proiectată în absolutul ontologic, se înțelege, o asemenea viziune fatalistă nu are cum să fie contrazisă. Dar eu vreau să rămîn în concretul ontologic și repet prin urmare că, dacă noțiunea vieții fără înfrîngeri se arată viciată de nonsens, cea a vieții ca înfrîngere dezvăluie o realitate crudă, ce are capacitatea să afecteze ireversibil atît indivizi, cît și colectivități. În interiorul „existenței (în)frînte“, orice reper se dizolvă sui generis, obiectivele se diluează, dinamica ființării însăși pătrunde într-o nefericită disoluție. În cazul persoanelor, psihiatrii descriu medical disoluția în chestiune, legînd-o de alterarea patologică a celui mai puternic impuls omenesc – instinctul de autoconservare. În absența lui, insul ajunge, firesc, suicidar, căutîndu-și extincția ori provocîndu și-o singur. În cazul unor grupuri de indivizi însă, problema se complică și, bănuiesc, nici măcar psihologii sociali nu ar reuși să o rezolve convingător pe noul palier de referință metodologică. Ce ar determina, la un moment dat, în istorie, o întreagă comunitate, o întreagă națiune să intre într-un astfel de „colaps“ mentalitar, asumîndu-și propria viață, propria existență, propria durată, ab initio, ca pe o înfrîngere? Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi și nu doar de a viețui marginal și defazat? Ce „strică“ plenar sufletul unui popor, îndemnîndu l la stagnare, la retragere obosită din ciclurile istorice, la „leșin“ in corpore? Cine și cum are capacitatea (diabolic-genială) de a îngenunchea o multitudine, neutralizîndu-i, ultimativ, identitatea?

Vă dați seama, cred, că nu mi-am propus să fac astăzi speculații dezorientat-savante și că pledoaria de mai sus deține un „referent“ foarte precis. Mă gîndesc, indubitabil, la noi, la ceea ce încă mai numim „națiunea română“. Nu sînt (se știe, sper!) lacrimogen, lozincard, catastrofic, frondeur, apocaliptic, bucolic, naționalist, bombastic, irațional, patriotard, tradiționalist, melancolic, patetic, liricoid, prețios sau, Doamne ferește, politruc. Încerc să-mi păstrez capul pe umeri în orice împrejurare și să las luciditatea să primeze în toate evaluările lumii înconjurătoare. Nu mai am totuși cum să mă prefac, în anul de grație 2018, și să nu observ, în deplinătatea facultăților mele analitice, dezastrul profund, neconcesiv, în care – parcă dintr-odată – a alunecat, pe fiecare plan al existenței noastre, România. Am certitudinea că, de la stadiile (familiare) ale vieții „ca eternă tranziție“ și vieții „ca inevitabilă criză“, ne-am mișcat brusc spre nivelul (nefamiliar) al vieții „ca implacabilă înfrîngere“. Urmăresc, îngrozit, eșecurile succesive ale societății românești actuale, de la dezmembrarea familiilor și pauperizarea cetățenilor, prăbușirea educației și sănătății, marasmul politic, juridic, economic, sportiv și cultural, la deteriorarea coordonatelor fundamentale ale conviețuirii în colectivitate: principialitatea, onestitatea, corectitudinea, generozitatea, prietenia, raționalitatea etc. Mă întreb (aiuristic, neîndoios) nu de unde a pornit totul (pînă la urmă, nu am experimentat nici un cataclism național major în ultimul sfert de secol, ca să transferăm culpa altora decît nouă înșine!), ci pînă unde se poate ajunge?

Nu am cum să răspund eu aici și acum, dar o va face viitorul pentru mine, cu siguranță. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.