Oraș italian cu rădăcini în vechime, ca atîtea și atîtea altele în țara cu pricina. După orele de siestă, lumea își face apariția pe străzi. Dar totul e extrem de lent. E foarte cald și orice fel de mișcare pare că se petrece într-un borcan cu miere, uitat de multă vreme la soare. Singurele vietăți cărora nu le pasă de topirea asta generală sînt viespile. Atacă fără milă, se bagă peste tot, simt că e loc de abuzuri și profită cît pot de amorțeala din jur. Magazinele sînt încă închise, deși programul afișat pe vitrine și pe uși are ambiții deșarte și spune cu totul altceva. Ușile alea se vor deschide doar atunci cînd oamenii care lucrează pe-acolo vor avea cheful sau puterea de a face așa ceva. Pe mesele de pe cîteva terase au rămas urmele prînzului. Ai senzația că ești în casa gigantică a cuiva care s-a dus să tragă un pui de somn, dar a lăsat să plutească în aer promisiunea că petrecerea o să-nceapă din nou, imediat după somnul de frumusețe. Instalațiile de aerisire ale unor  restaurante mici torc imperturbabil. E felul lor de a dormi în timpul programului. Ici și colo miroase vag a mîncare, dar cel mai tare se simte un iz de apă clocită, venit din canalizare. Cum nu bate vîntul deloc, treci prin perdelele astea de mirosuri, în care te-nfunzi, ca-n niște tifoane foarte fine.

Pereții scorojiți și obosiți de ani mulți dogoresc mai abitir ca niște cuptoare. Dacă te lipești de ele, înțelegi condiția grea a unei biete pizza. Așa că te prelingi cumva pe trotuar și simți că cea mai proastă idee ar fi să aprinzi o țigară. Dar o faci, tocmai pentru că știi că ești suficient de prost încît să-ți produci singur un rău. Primul fum e ca un pumn în cap. Dacă ești un bun încasator, dai înainte. Dacă nu, stingi țigara și cauți ceva prin repertoriul iluzoriu al citatelor autocritice. Faci orice ca să treacă timpul cumva, să se mai potoleasă lipărul, să te poți mișca un pic încoace și-ncolo. Tot moștrofolind la gînduri, nici nu observi cînd se lasă seara. Acum chiar a început un pic de mișcare. Turiștii se chiorăsc la prețurile de pe meniurile afișate la intrările teraselor. Auzi studii comparative în toate limbile, amestecate cu invitațiile și promisiunile de fericire ale animatorilor care-ți promit că o să mănînci ceva memorabil.

Pe străzile mai puțin umblate de turiști, la mică distanță de centrul istoric, începe să apară lumea reală a orașului. Uneori, nu e deloc greu să izolezi cu privirea localnicii get-beget. E o paletă întreagă de semne, aproape ridicol de evidente. Un anumit fel de a călca străzile orașului lor, hainele alea șic, neverosimil de asortate cu cei care le poartă, pantofii ăia exasperant de potriviți, perfecți în mimarea aerului lor detașat – altminteri, îndelung exersat –, în încercarea de a părea făcuți… așa… la întîmplare. Dar localnicii sînt puțini, iar cei mai mulți dintre ei sînt oameni în vîrstă. Pe chipuri citești un soi de neliniște. La unii se vede mai puțin, la alții foarte bine. De puțină vreme încoace, lumea lor arată foarte diferit. Ceva important s-a întîmplat în ultimul timp. Și e altfel decît valul celor care au venit aici, la muncă, din Est. Pe străzi sînt mulți, foarte mulți africani. E clar că unii dintre ei sînt deja așezați în partea asta de lume. Sînt îmbrăcați după o „muzică“ asemănătoare cu cea a localnicilor, au aerul acela al omului care e la el acasă, în orașul lui, plimbîndu-și copiii și făcînd un pic de conversație la întîlnirea cu un vecin sau cu un cunoscut. Însă cei mai mulți sînt rezervați, prudenți. Cu toate astea, totuși, parcă citești pe chipurile lor gîndul mai mult sau mai puțin conștient că fac parte dintr-un fenomen mult mai mare. Unul gigantic. Ceva care schimbă profund lumea acestui continent. Pe măsură ce privirile vechilor localnici, din ce în ce mai puțini și mai bătrîni, se coboară spre pămînt, pe așa măsură – sub o presiune naturală a numerelor – se ridică cele ale noilor sosiți.

E deja seară. Încă e foarte cald. Un pic mai devreme, la Basilica Madonna dell’Umiltà avusese loc un alt moment al întîlnirii unor lumi. O femeie zdravănă, care părea că vinde niște perechi de șlapi, s-a strecurat artistic în cel mai strategic loc de la ieșirea din biserică. E româncă. A scos un telefon mobil și i-a relatat victoria asta, scurt, cuiva. La doi-trei metri de ea, un tînăr african încearcă să facă același lucru. Să se strecoare, să prindă un loc bun. Are și el ceva de vînzare. Niște șervețele. Se uită cu invidie evidentă la româncă, încercînd și el să cucerească o jumătate de metru pătrat, de cealaltă parte a ușii. E clar că românca e mai exersată în treaba asta, iar tînărul african e la primele teste.

S-a făcut destul de tîrziu. Biserica s‑a închis de ceva vreme, iar străzile s‑au golit. În urma tuturor, peste tot, a rămas mult gunoi. Orașul adoarme încet, în căldură și în mirosul persistent de apă clocită. Pare un muzeu gigantic, în care vizitatorii n-au mai plecat și au ales să doarmă chiar în exponate. Liniștea e spartă de strigătele unui individ care abia se mai ține pe picioare. E un localnic beat și revoltat. Nu obligatoriu în ordinea asta. Strigă ceva, cît îl țin plămînii, către unii care străjuiesc intrarea la o terasă. Ăia se fac că nu-l bagă-n seamă, deși e evident că sînt deranjați. Individul le strigă la nesfîrșit același text: „Pe mine nu mă puteți da afară! Cum vă permiteți? Nu puteți face așa ceva! Eu sînt italian! Eu sînt italian!“.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.