De cînd s-a inventat, acum cîțiva ani, varianta românească a TGV-ului, a Eurostarului, a „trenului de mare viteză, cu dotări luxoase, destinat navetiștilor corporate executives“, lucrurile nu s au ameliorat: zisa „Săgeată albastră“ e un TGV mioritic, construit (adică) de cineva care nu știe ce-i TGV ul. Între „avem și noi trenuri europene!“, respectiv „las’ că merge și așa, bine că merge…“, trenurile acestea seamănă cu lumea noastră mai bine decît vrem să o acceptăm. [...]

„Săgeata albastră“ mai prilejuiește și întîlniri admirabile. Poate, unde e locul atît de simbolic pentru țara pe care o cutreieră. Deunăzi înduram călătoria încercînd să citesc în hărmălaia de „corporate executives and other cool species“, agrementată cu miros iute de pungi de la McDonald’s, celulare-n delir, muzici, rîsete, povești sonore despre mersul cîtorva procese în Judecătoria Y, planul unui seminar de formare a managerilor la multinaționala Z, cele mai bune discoteci din W și cum să faci un curs postuniversitar din idei furnizate la telefon… În urbea X, urcă patru țigănci tinere, cu doi copii (unul, purtat la piept în „marsupiu“) și cu multe sacoșe de rafie enorme. Urcă greu, vagonul e înalt și nu are vreo treaptă intermediară. Controloarea le vede și se repede la ușă, urlînd din toți plămî-nii fraze repezite, cu apelative rele, în genere cu sensul de „dă-te jos, un’ te urci, ce cauți aici…“. Una dintre țigănci răspunde frumos, strigînd doar cît să acopere sonorul celeilalte: „Nu te repezi, fă, că avem belete“. Altă rafală de invective: „Care bilete, ce bilete…?“ Dar grupul avea, într-adevăr, bilete. Și, în timp ce țigăncile se așază la locurile lor, își pun sacoșele în rastelul de bagaje mari (cum trebuie) și una alăptează bebelușul, controloarea se ceartă-ntr-un emițător cu – deduc – stația Sîntana: de ce vînd bilete oricui, n-au văzut cine le cumpără, ce e prostia asta, de ce lasă țiganii să cumpere bilete…? Trenul pleacă. Tot drumul, singurul semn al prezenței țigăncilor a fost de natură… olfactivă. Iar controloarea supărată a compătimit cu călătorii cei „buni“, despre cum ar trebui interzis accesul oricui în trenurile acestea de lux, despre cum ar trebui să ne păzim, să nu le permitem, să plece de la noi, ducă-se, nu li-i rușine, uite ce bagaje nespălate au, or fi avînd și purici… Nimeni nu exprima alte păreri; înainte de gara următoare aud controloarea rugîndu-se prin stație să vină cineva să dea jos țiganii, că îi strică vagonul (!?!), n-a venit nimeni, femeile au coborît, liniștite, la destinație.

Un puști cool dintre pasagerii high class epuizase ziarele distribuite gratis (Gândul și Ziua) și se uita la Dilema veche de pe geanta mea. „E din tren?“ – întreabă. „Nu, e a mea, dar dacă vreți să o citiți…“ – înflorește în mine vîna prozelitismului. „Are pagină cu sport?“ – întreabă el. N-are. N-aveți. Nu v-a vrut. 

(apărut în Dilema veche, nr. 209, 14 februarie 2008)

Foto: adevarul.ro