Ura! Încă o etapă arsă de poporul român! În curînd nu vom mai avea nevoie de telefoane publice. Și așa în România nu există, practic, telefoane publice. Singurele obiecte din oraș care ar putea fi numite astfel se comportă uneori, ce-i drept foarte rar, chiar ca niște telefoane adevărate, dar asta numai dacă le alimentezi cu o fisă extrem de prețioasă, demnă de colecțiile numismaților, avînd valoarea inscripționată de… hm! douăzeci de lei. Mai sînt și telefoanele cu cartelă. Dar numai așa, de fațadă, prin locurile bîntuite de străini. Și apoi, să nu-i uităm pe cei mai oropsiți dintre noi, care nu pot să dea telefon nici de acasă, nici după un deceniu de la cererea de instalare.

Toate aceste suferințe au luat sfîrșit, cel puțin teoretic, în chipul cel mai miraculos, dar și cel mai tipic pentru poporul care în covîrșitoare proporție se deplasa încă desculț și pedestru pe cînd unii fii ai săi inventau avionul sau racheta. Ei, da, minunea s-a înfăptuit: românii pot azi profita de telefonia prin satelit! De acum telefonul fără fir nu mai e un joc pentru copii, amuzant cînd îl joci, dar trist cînd te face să te gîndești peste ani la imposibilitatea comunicării și la alte aiureli intelectualiste (care, de bine, de rău, au dat de lucru scriitorilor pe-un secol). Azi telefonul fără fir e un obiect foarte concret, de pus la brîu, de așezat pe bar, la vedere și, din cînd în cînd, de-nlocuit odiosul telefon din oraș și sinistrele sale fise.

Caracterul magic al descoperirii încă îi fascinează pe români, nație la care tehnica nu este respectată ca aptitudine umană, ci direct venerată ca teofanie. Spoturile în care se duelează (cu relativă sportivitate, ce-i drept) cele două servicii GSM rivale mizează nu atît pe avantajele concrete, tehnice, măsurabile, pe care ți le-ar oferi abonarea la unul sau la altul, ci mai mult pe proiecțiile libidinoase ale noilor bogătani. Cu unul din ele poți agăța involuntar o gagicuță-n mașină, decapotabilă, chiar cînd te afli-n afara orașului, în pană de motor și vorbești la celular cu nevasta: „Lasă, dragă, te sun eu mai tîrziu“, îi spui grăbit, culisezi elegant receptorul și te ndrepți zîmbind la zîmbetul necunoscutei, spre Marea Aventură… Ceilalți negustori de servicii GSM îți propun seducția pe plajă, unde necunoscuta e la costum de baie și are de ales între doi purtători de telefonaș: este preferat cel mai puțin urît, mai puțin stîngaci, cu celularul și mai bine acoperit de umbrelă (metaforă a acoperirii cu relee-n teritoriu, care rămîne totuși neexplicitată, cît să se evite o minciunică publicitară). 

(apărut în Dilema, nr. 232, 4 iulie 1997)