Ați observat că, de la o vreme, luna iunie, cireșarul – cum i se spunea popular –, cea care începe cu Ziua Copilului, a început să fie botezată pe de-a-ntregul „luna copiilor“? Probabil că noua denumire are ceva de-a face cu marketingul, tot așa cum luna decembrie a devenit la un moment dat „luna cadourilor“. Oricum, iunie e luna în care vine vacanța de vară și copiii se pot juca nestingheriți. Dar astăzi vacanțele și joaca sînt destul de diferite de cele ale generației mele. E o vreme în care co-piii (și nu numai ei) se joacă foarte mult pe calculator, pe tabletă sau chiar pe telefon, și nu doar în vacanță sau în timpul liber, ci chiar în ore sau în timp ce merg la școală. Unii spun că e de rău. Eu aș zice că orice generație își are beneficiile, lipsurile și excesele ei. Astăzi un copil e fericit cînd primește un play-station sau un joc nou pe calculator. Cînd eram eu copil, jucăriile erau doar fizice, nu și virtuale, iar varietatea lor era serios limitată. Sigur, părinții noștri au avut și mai puține. Dar erau jucării care se țineau minte. Cred că mulți își mai amintesc, de exemplu, autocarul pe care scria ONT (adică prescurtarea de la Oficiul Național de Turism, unica agenție de turism din vremea comunismului) și pe care de obicei îl vedeai pe raftul de sus al raionului cu jucării din librării (fiindcă pe atunci jucăriile se găseau la librărie). Pentru noi, băieții, în special, autobuzul ăla era formidabil. Costa vreo sută de lei, ceea ce, pe la începutul anilor ’70, era o sumă serioasă. Dacă reușeai să-l ai, erai fericit. Mult înaintea apariției autocarului însă, îmi aduc aminte că am avut și o „frumoasă americană“, adică o mașină mare, pătrățoasă, verde, decapotată, cu un fel de telecomandă prin fir. Avea și claxon, și faruri care se aprindeau, iar pe telecomanda cu baterii era și un mic volan prin care o puteai face să ia viraje. Pentru un băiat de trei-patru ani, era o adevărată nebunie. Mi-amintesc și acum senzația de a dreptul psihedelică pe care mi-o provocau culoarea și forma ei. Îmi venea mereu s-o ating, iar curînd am rămas doar cu atinsul pentru că sistemul electric care o punea în mișcare s-a stricat. Pînă de curînd, n-am știut de unde apăruse la noi în casă mașina aceea atît de spectaculoasă. Recent, un prieten a adus vorba despre jucăria lui favorită, o mașinuță care, din descriere, părea la fel ca a mea. Probabil că prin magazinele comuniste din acele vremuri se găsiseră la un moment dat niște asemenea exemplare, evident importate și, mai mult ca sigur, în ediție limitată.

Eram ceva mai mare cînd ai mei mi-au adus de la Moscova (una dintre puținele destinații turistice posibile pe atunci) două camioane uriașe. Nici nu știu cum le-or fi transportat, săracii. Unul semăna, mi se pare, cu camionul în care Yves Montand transporta nitroglicerină în Salariul groazei și eu încăpeam cu fundul în bena lui. Celălalt avea în spatele cabinei o cutie mare pe care scria HLEB (pîine), cu ușițe și răftulețe detașabile. Erau dintr-o tablă zdravănă și culoarea predominantă era un verde militar. Atunci am aflat că, pe lîngă mult dorita RFG, și Uniunea Sovietică (în privința căreia chiar și în mintea mea de copil existau unele rețineri) putea fi o țară interesantă din punct de vedere al jucăriilor. Camioanele acelea erau, în orice caz, cu totul diferite de tot ce văzusem în România. Și atunci am aflat că la Moscova exista un magazin asemănător cu „Romarta copiilor“ de la noi, dar mult mai mare, așa, proporțional cu mărimea țării vecine de la Răsărit de pe atunci, care se chema „Dețki Mir“ („Lumea copiilor“). Eram deja în clasa a șasea cînd am ajuns eu însumi într-o excursie la Moscova. Și bineînțeles, am fost la „Dețki Mir“ (care există și azi). Un fel de hală enormă, cu ecou, plină de jucării, zumzăind și zbîrnîind în toate felurile. Catralioane de jucării mai mici sau mai mari oriunde îți întorceai privirea. De tavanul foarte înalt și boltit atîrna un imens crocodil cu gura deschisă. Eram mut de încîntare. Am vizitat toate raioanele cît am putut de repede, fiindcă nu aveam prea mult timp și mi-a fost foarte greu să mă decid. În cele din urmă, deși cred că mama a cam strîmbat din nas, am ales un tanc cu stea roșie pe turelă, cu baterii și telecomandă prin fir.

În lungul drum de întoarcere în România, în cușeta din tren, mă jucam cu micul tanc care reușea să urce cu șenilele lui de plastic pe pătură și pe pernă. Un domn mai în vîrstă din grupul nostru mă tot urmărea de pe culoar. La un moment dat, mi s-a adresat pe un ton plin de vibrații speciale, pe care nu l-am uitat nici pînă azi: „Va să zică, tinere domn, din Uniunea Sovietică ți-ai luat un tanc…“ Apoi, cu o voce dintr-odată mai blîndă, m-a sfătuit să nu-l mai forțez pe suprafețe care nu sînt netede, ca să nu se ardă motorul.

Foto: wikimedia commons