Am aterizat în Qatar pe la 2 noaptea. Şi m-am gîndit că am ajuns exact în mijlocul sezonului de recoltat căpşune pe aici. Sau poate qatarezii au un deficit extrem de serios de femei românce, pe care sînt hotărîţi să îl remedieze. În aeroport a fost educativ tare, căci cele două ore şi 30 de minute petrecute la coada de la paşapoarte mi-au dat posibilitatea de a asculta poveştile celor două moldovence despre care iniţial am crezut că se ocupă cu trafic de silicon şi Botox. Îmi îmbogăţesc involuntar cunoştințele despre masculi, maşini şi barurile din Doha. Am îndeajuns de mult timp să apreciez şi arhitectura aeroportului.

La vamă sînt numai qatarezi care sînt cît se poate de hotărîţi să confirme toate stereotipurile existente despre ei. Au toţi ultimele generaţii de iPhone şi probabil sînt ceva probleme cu compatibilităţile sistemelor de operare, căci băieţii se mişcă cu un sictir care ar stîrni invidia oricărui funcţionar beat mangă de la Primăria din Vaslui.

Ajung, în sfîrşit, la verificări. Omul vorbeşte cu mîinile o engleză impecabilă, aşa că ne înţelegem buştean. Ajung pe la 5 dimineaţă la hotel, după ce îmi iau o mică ţeapă de la taximetristul care mă jur că s-ar descurca de minune şi pe la noi prin Ferentari. Stau în buricul tîrgului, în mijlocul unui fel de Manhattan din Arabia. Hotelul ar trebui să aibă vreo 9 stele dacă e să-l compar cu hotelurile din Europa – vreo 130 de metri pătraţi de apartament dotat senzaţional cu o piscină interioară frumoasă rău şi o privelişte înnebunitoare de la ultimul etaj – 62.

A doua zi prestez opt ore de curs cu 11 oameni din 11 ţări diferite, incluzînd şi o qatareză, care din nefericire este de departe cea mai slabă. Restul sînt brici şi lucrez foarte bine cu ei. Oameni din Anglia, Polonia, Pakistan, SUA, Coreea de Sud, Singapore, Sudan, Bangladesh, India şi, bineînţeles, România. Qatar-ul e incredibil de multicultural, nu de alta, dar cineva trebuie să facă şi treabă pe aici, căci curăţenia şi luxul ăsta nu se menţin singure. Gigi Becali ar fi un amărăştean pe aici dacă e să iau în considerare faptul că, în poziţiile cele mai de jos din administraţia lor, qatarezii conduc ultimele modele de Ferrari. Maybach-urile sînt pe aici o maşină de ţărănoi un pic parveniţi. Sînt înnebuniţi după fotbal şi cu mine toată lumea vorbește în arabă.

Vremea e super-plăcută: 29 de grade la mijlocul lui noiembrie. Lumea e super-politicoasă şi se poate mînca foarte bine la preţuri de restaurante din Paris sau Londra.

Românii cu care mă întîlnesc sînt faini tare, lucrează la două banci de aici şi au poveşti frumoase. Punem ţara la cale şi ne gîndim împreună cum am putea să ajutăm mai mult în România. Plec de la întîlnirea cu ei extatic şi plin de speranţă.

Clădirile mai procopsite sînt toate decorate cu portretul stilizat al şefului lor ăl mare, care seamănă un pic cu „mustaţă“ al nostru. Cum mai toate clădirile care înconjoară imobilul cu cel mai mare portret al lui „mustaţă“ sînt clar simboluri falice, mă gîndesc cu drag şi la Codrin Ștefănescu, Şerban Nicolae şi Eugen Nicolicea şi îmi doresc un schimb de cadre – ei să se mute aici şi românaşii cei super-deştepţi şi faini cu care m-am întîlnit să vină înapoi în Bucureşti.

Marea e frumoasă şi călduţă, şi sînt cîteva plaje care fac ca plajele cele mai frumoase de acasă să pară un fel de glume proaste. Muzeul de Artă Islamică îmi epuizează dicţionarul de superlative şi, în plus, este cu intrare gratis.

Bazarul lor are o parte super-interesantă cu păsări – pute ca dracu’, dar păsările merită duhoarea. Au o parte numită Perla – Qatar-ul este celebru pentru perle –, un cartier de super-bogătani care merită vizitat chiar şi numai pentru înfiptul unghiei în gît.

Qatar-ul riscă să devină în vreo 40 de ani un fel de Venezuela, pentru că generaţia tînără e plină de bani şi nu pare a fi deloc-deloc interesată să muncească. Generaţia mai în vîrstă este mult mai bine educată şi se plînge de decadenţa celor tineri.

Am stat patru zile aici şi mi-a fost tare bine. La vamă, la plecare, se merge repejor şi îi arunc ăluia rapid un Lamborghini de salut, omul rîde cu gura pînă la urechi şi îmi spune, într-o engleză beton, cu accent de Londra, că el are Ferrari şi nu l-ar schimba pentru nimic în lume cu un tractor de Lamborghini.

Mă simt cam tîmpiţel, dar îmi prinde bine rîsul omului, aşa că plec binedispus şi mă gîndesc cu drag la zbor – serviciul pe Qatar Airlines e de departe cel mai bun pe care l-am încercat în ultimii ani.

Se confirmă: mîncarea e super-bună, am toate trei locurile pentru mine şi selecţia de filme e super-faină, plus că au şi Internet în avion.

Aterizez la Bucureşti şi, ca tot omul, o tai repejor la proteste.