Cele mai spectaculoase schimbări semantice din istoria cuvintelor sînt trecerile de la semnificaţiile negative la cele pozitive, printr-un fenomen de atenuare care a fost adesea înregistrat, în limbi diferite, şi pe care Lazăr Şăineanu îl numea, la 1887, „rafinare“. Michel Bréal (în 1897) explica fenomenul prin tendinţa vorbitorilor de a exagera în scop expresiv: astfel, cuvinte care indică o puternică evaluare negativă sînt folosite cu scop de intensificare în tot mai multe contexte, producîndu-se treptat o „decolorare“, o slăbire a componentei lor depreciative.

În Încercare asupra semasiologiei limbii române (1887), Şăineanu oferea ca exemplu cuvîntul de origine slavă şugubăţ, care a circulat în textele vechi româneşti cu sensul etimologic „criminal, ucigaş“. Citatele din Dosoftei (Viaţa şi petrecerea sfinţilor, 1682-1686) ilustrează cît se poate de clar acest sens: „acel şigubăţ şi mîncător de sînge“; „l-au ucis un şugubăţ şi l-au tras la uşa chiliei svîntului“ etc. Şi sub influenţa verbului a şugui (explică Şăineanu), s-a ajuns ca la sfîrşitul secolului al XIX-lea cuvîntul să fie folosit, ca adjectiv, mai ales în textele moldoveneşti, cu sensul atenuat „răutăcios, glumeţ“. Citatele din Creangă sînt încă legate de sensul vechi, pentru că vorbesc despre locuri şugubeţe (adică periculoase) şi despre oameni (cel roş şi cel spîn) şugubeţi (periculoşi): „să n-ai de-a face cu dînşii, căci sînt foarte şugubeţi“. Procesul de „ameliorare“ a continuat pînă în zilele noastre: transmis mai ales prin texte literare de influenţă folclorică şi prin basme adaptate, cuvîntul a ajuns să fie simţit ca întru totul pozitiv: în DEX, primul său sens este „glumeț, hazliu; poznaș“, iar atestările actuale (adesea în contextul literaturii pentru copii) sînt cel mai adesea sintagme ca zîmbet şugubăţ, ton şugubăţ, moş şugubăţ.

Un alt exemplu adus de Şăineanu pentru a ilustra ameliorarea semantică este adjectivul zglobiu, tot de origine slavă, care circula în limba mai veche, de obicei în forma zlobiv, cu sensul etimologic „rău“; în culegerile de legi din secolul al XVII-lea apare, de pildă, sintagma zlobiv la beţie. În Muntenia, cuvîntul a căpătat treptat un sens mai puţin negativ („nebunatic, zburdalnic“), fiind folosit mai ales cu referire la cai şi copii. Şi în acest caz, tendinţa de atenuare a negativităţii şi de dobîndire a unor note pozitive a continuat pînă în prezent, cînd zglobiu are un sens cît se poate de pozitiv (în DEX: „vioi, sprinten, zburdalnic“), fiind folosit mai ales în legătură cu copiii sau în texte adresate copiilor (în Internet sînt mii de atestări ale sintagmelor copii zglobii, fetiţe zglobii, peştişori zglobii, fluturaşi zglobii etc.). Cuvîntul are, e drept, şi utilizări ironice: în sintagme ca politicieni zglobii sau în expresia colocvial-argotică a se da zglobiu, sinonimă cu a se grozăvi, a face pe grozavul, a se da vioi etc. („se dă zglobiu în declaraţii“, maximasport.ro; „pentru a se da zglobiu în faţa auditoriului că el este cineva“, motociclism.ro). Cum componenta negativă nu mai este deloc prezentă în sensul actual al cuvîntului, o organizaţie purtînd denumirea (cu mesaj optimist) „Copii zglobii“ poate iniţia o mişcare de combatere a violenţei în şcoală.

Un termen la fel de legat de universul infantil – ştrengar – are în textele şi glosarele mai vechi sensul negativ „om fără căpătîi, haimana, vagabond“ (înregistrat în Dicţionarul limbii române, DLR); verbul derivat a ştrengări înseamnă „a vagabonda, a hoinări“. În Lexiconul de la Buda (1825), ştrengariu era echivalat în latină cu vagabundus. În dicţionarul academic latinist al lui Laurian şi Massim (1876), sensul negativ coexista cu cel atenuat, aplicat copiilor. Autorii aveau şi o ipoteză etimologică (acceptată de mulţi, inclusiv de Ciorănescu, în dicţionarul său): că ştrengarul (scris, în forma latinizantă, strangariu) era cel „bun şi demn de ştreang, de spînzurătoare şi de aci: neastîmpărat, vagabond, blăstemat, neruşinat, desfrînat, scelerat etc.“; ideea este prezentă şi în exemplul pentru cuvîntul ştrengărie (scris strangaria): „acestea nu-s ştrengării de copil, ci ştrengării de om matur, care pentru ele ar merita ştreangul“. În exemplele pentru adjectivul şi substantivul ştrengar, autorii dicţionarului fac exces de didacticism; textul lor, mai degrabă decît să ilustreze contexte diferite şi nuanţe de sens, transmite mesaje moralizatoare repetitive: „numai copiii cam neastîmpăraţi se zic în joc ştrengari; însă şi copiii ştrengari se fac importuni şi nesuferiţi nu numai străinilor, ci şi părinţilor; copilul ştrengar nu ascultă nici de părinţi, nici de învăţători; copilul ştrengar e insolent, neruşinat şi ireverenţios către toţi; copilul ştrengar nu lucră nimica, nu învaţă nimica; copilul ştrengar se joacă şi umblă pe strade toată ziua, supără toţi oamenii cîţi trec, aruncînd cu pietre în ei; nu mai zic nemica de ştrengarul mic“… 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).