Episodul polemicilor stîrnite în ultima vreme de intervențiile tinerei profesoare de română cu privire la textele literare care ar fi mai bine să se studieze de către elevii de gimnaziu mi-a readus în minte sintagma „strigarea numelor“. Nu mai știam de cînd și de unde o știam, așa că m-am dus pe net și am descoperit: e titlul unui volum de proză al lui Ion Longin Popescu, apărut la Editura Eminescu, cîndva prin anii ’80. Ce va fi fost în acel volum al unui fost coleg de redacție nu-mi mai amintesc. Poate ceva folcloric, legat de îndrăgostire, poate de cultul strămoșilor, sau poate ceva civic, legat de asumare, de responsabilitate. Sintagma însă mi s-a păstrat în memorie. De regulă, chemi sau strigi pe cineva, cu ajutorul numelui. Aici relația apărea inversată: numele era cel strigat, chemat să se prezinte în fața ta.

Ce a retrezit această amintire? Simpla intuiție că, dacă doamna profesoară ar fi scris, de pildă, că alege pentru studiu la clasă texte care să stimuleze apetitul de lectură al elevilor săi de 10-15 ani, s-ar fi ales cel mult cu două-trei aplauze stinghere și, în rest... silentio stampa. O crasă banalitate, întru totul în spiritul, dacă nu chiar și în litera programei școlare. Dar cînd dna profesoară a mai adăugat că autori de vîrf ai literaturii române, precum Eminescu, Creangă, Slavici sau poetul Pastelurilor nu sînt dintre cei mai potriviți pentru a îndeplini o atare misiune – opțiune pentru care, avînd în vedere marja de vîrstă a „andrisanților“, tind să îi dau dreptate – lucrurile au luat o cu totul altă turnură.

Sînt familiarizat cu o astfel de situație, din interminabilele dispute curriculare pe care le-am purtat cîndva, legate de programele de română pentru liceu. Am învățat din ele că se pot purta discuții rezonabile despre orice aspect al unei programe de literatură națională, despre finalități, obiective, competențe, strategii, metode, corelații, ponderi, încărcături ș.a.m.d., pînă la un punct: rostirea unui nume.

N-a fost deloc greu să cădem cu toții de acord asupra principiilor generale privind viitoarea programă: să fie flexibilă, pentru a se putea plia pe specificul clasei și pe stilul de predare al profesorului, să se concentreze pe calitate, nu pe cantitate, pe formarea abilităților și a gustului pentru lectură, nu pe asimilarea de cunoștințe despre opere, scriitori și concepte teoretice ș.a.m.d. – în sfîrșit, acele repere care să ajute la reorientarea actului didactic dinspre dictarea de comentarii spre a fi învățate și reproduse la teze sau la examene, către formarea capacității elevilor de a înțelege și de a valoriza operele literare propuse pentru studiu.

Toate bune și frumoase, pînă la un punct: strigarea numelor.

În principiu, cu toții ne-am fi dorit ca programa de literatură pentru liceu să fie altceva decît o listă de autori și de titluri obligatorii. În acest punct, însă, deja un nume cădea ca un proiectil de mare tonaj în cîmpul dezbaterii: și Eminescu? Ce ne facem dacă vreun profesor va decide că el nu vrea să-l predea pe Eminescu? (În context, „a preda“ căpăta o coloratură cazonă, demnă de un cîmp de bătălie.) Și așa a început furtunoasa și istovitoarea dispută canonică în proiectarea curriculară. Lista scurtă, a viitorului, vs lista lungă, a trecutului. Autori vs opere.

Rezultatul este multora cunoscut, chiar dacă el a trecut prin mai multe prefaceri. Reproduc din programa în uz pentru clasa a IX-a faimoasa listă a „autorilor canonici“, cei ale căror scrieri nu pot fi complet ocolite: M. Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu. Dar veșnic tînărul și fericele Alecsandri? Dar Coșbuc, poetul țărănimii? Dar Goga, poetul pătimirii noastre? Dar Macedonski, emirul neconsolat? Dar Cantemir, prințul melancolic? Unde dispar întemeietorii conștiinței noastre de neam – Ureche, Costin și Neculce? Unde-și mai are locul conlocutorul lui Mitru Perea, ingeniosul Budai-Deleanu? Și din Heliade nici măcar vreun zburător să nu mai adie? Unde sînt îndrăgiții de optzeciști Mateiu Caragiale, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov? Pe Sorescu l-a înghițit chitul? Unde e doamna literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu? Unde e căprioara lui Labiș? Ubi sunt?

Am vorbit săptămîna trecută despre polemica dintre tînăra profesoară insurgentă și un influent critic literar. E firesc să apară astfel de divergențe de opinie, atîta vreme cît în joc sînt două tipuri diferite de responsabilitate. Specialistului în literatură nu-i stă dinainte nici un curriculum care să-i prescrie ce teme să abordeze și cum, nici măcar în postura de profesor universitar, unde el își alcătuiește propria programă de curs. Specialistul în literatură se simte responsabil în primul rînd față de domeniul său de exercițiu și dă seama pentru asta în fața colegilor de breaslă și a celor care îl citesc sau îl ascultă. Un profesor, în schimb, este responsabil față de copiii pe care îi educă și pe care ni i-am dori cu toții să ajungă la maturitate sănătoși la trup și la minte, chiar și la suflet, dacă se poate, pregătiți pentru ce-i așteaptă în continuare. Și, fie că ne place sau nu, modul în care profesorul își asumă această resposabilitate este condiționat de niște reguli prestabilite – pentru conturarea cărora programele școlare au, desigur, o importanță majoră.

Delicatelor dileme curriculare pe care le evocam mai înainte li s-a găsit, la momentul respectiv, o soluție stilistică. A venit, de la „centru“, directiva că în toate programele, indiferent de materie, verbul „trebuie“ trebuie înlocuit cu „se recomandă“. Chiar așa. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.