Nu demult, o tînără profesoară posta pe Facebook următorul „Autodenunț“: „Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, Amintirile lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca Micul Prinț sau Cartea junglei, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi. Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menționați mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămînță de bucurie a lecturii.“

Cam în aceeași vreme intrau în gura presei noile programe de română pentru gimnaziu. Și, spre nedumerirea mea, am găsit în nenumărate publicații, semnalat drept marea „noutate“ a acestor programe, faptul că ele lasă la latitudinea profesorilor ce texte anume se vor studia la școală. Spun nedumerire, pentru că „noutatea“ cu pricina e veche de aproape două decenii.

Cum arată și alte semne destul de vizibile din postare, „autodenunțul“ era unul ironic. (În treacăt fie spus, remarc familiaritatea tinerei autoare cu sintagme precum „element dușmănos“, care trimit indubitabil la epoca stalinistă. Dar, absolventă de Litere fiind, bănuiesc că nu a trecut nici peste acest capitol din istoria noastră politică și culturală.)

Din păcate, cum era previzibil, nu au lipsit cei care să dea textului o lectură literală, înțelegînd că autoarea își declară public insubordonarea profesională.

Între altele, cine va avea curiozitatea să citească o programă școlară – extrem de puțini o fac! – va vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Programa se mărginește să facă niște recomandări vagi și confuze în privința alegerii textelor, precum: „Profesorii au libertatea să aleagă texte-suport în măsură să sprijine formarea competențelor specificate în programă“, cu singura mențiune că aceste texte „trebuie să respecte următoarele criterii: valoric, estetic, formativ și adecvare la vîrsta elevilor“, dar și, în același context, recomandarea ca „Pentru textul epic, pentru textul liric și pentru textul dramatic (ceea ce pare a fi doar o subsecțiune, nu se știe cît de largă sau de îngustă, a domeniului „Lectură“, n.n.) se vor selecta texte literare de bază, cu preponderență din scriitorii clasici ai literaturii române“ – intră aici și Arghezi, de pildă, sau numai Slavici, înțelegînd în sens strict „marii clasici“?

Să nu ne speriem: o atare jonglerie de vorbe nu e proprie doar curriculum-ului românesc de limba și literatura maternă. De mai bine de două secole, literaturii i s-a atribuit, pe lîngă rostul său estetic, și calitatea de constituent al patrimoniului cultural național. Mai ales în cazurile în care națiunile s au definit prin comunitatea de limbă și tradiții, era firesc ca literatura, artă a cuvîntului, să capete un statut privilegiat în acest sens, în comparație cu celelalte arte, precum pictura, muzica sau arhitectura. Ca atare, studiul literaturii în școală a început să se bifurce între două obiective majore, sensibil diferite: plăcerea și deprinderea lecturii beletristice, pe de o parte, cunoașterea valorilor literare naționale, pe de cealaltă parte.

Nu-i greu de ghicit că cele două obiective pot intra în competiție, uneori chiar în coliziune. Nu trebuie să fii englez ca să ți placă Macbeth sau Alice în Țara Minunilor, neamț ca să te delectezi cu Muntele vrăjit sau cu Poveste fără sfîrșit, american ca să deguști Zgomotul și furia sau De veghe în lanul de secară etc. Pentru un specialist, e recomandabil să aibă acces la textele pe care le discută în limba în care au fost scrise. Altminteri însă, mai toți citim preponderent traduceri, fără ca asta să ne afecteze nici apetitul, nici abilitățile de lectură. Totodată, însă, e de neconceput ca un elev să fi terminat o școală în limba romînă fără să fi luat act de existența unui Eminescu sau Sadoveanu.

Istoria studiului literaturii în școli în ultimele patru-cinci decenii, cel puțin în aria europeană, poate fi rezumată drept o continuă expansiune a celui de-al doilea obiectiv, adjudecîndu și, atît în politicile educaționale, cît și în practica didactică, supremația în raport cu cel de-al doilea. Au contribuit la aceasta o multitudine de factori, pe care nu îi pot detalia aici: șubrezirea „spiritului națiunilor“ de către imensa traumă colectivă produsă de al Doilea Război Mondial, globalizarea galopantă, atît cu beneficiile, cît și cu vulnerabilitățile ei, mondializarea pieței de carte, ascensiunea popular culture și dezvoltarea impetuoasă a industriilor de divertisment, lărgirea multilingvismului atît în aria școlară, cît și în viața de zi cu zi, mutațiile tehnologice apărute în comunicații și multe, multe altele.

Traseul acesta, schițat în linii foarte sumare, nu a cuprins și țările cu regimuri totalitare cu o puternică tentă naționalistă, cum a fost cazul României. Studiul literaturii, cu texte obligatorii, mai bune sau mai rele, a fost inevitabil orientat către afirmarea robustă a unei canonicități culturale, care s-a concretizat în obligația elevilor de a asimila un imens depozit de informații și de a învăța pe de rost comentarii literare pe care să le reproducă la teze și la examene. Din perspectiva apetitului și abilităților de lectură – un dezastru. Din perspectiva întăririi mîndriei naționale – un rezultat incert. Avem, în România, o vînă patriotardă puternică și vocală, tot așa cum avem o sumedenie de compatrioți care își detestă apartenența la națiunea română. Este, și acesta, rezultatul previzibil al unui proces îndelung de îndoctrinare, care duce fie la submisiune, fie la revoltă.

Între timp aflu că autoarei „autodenunțului“, care a comis eroarea de a ironiza moștenirea noastră totalitară, i s-a suspendat colaborarea cu școala la care predă, începînd cu următorul an școlar. Unei inabilități stilistice i se răspunde, din cîte înțeleg, cu obtuzitate administrativă vindicativă. Detalii, în numărul viitor.