Zilele trecute, într-un sat mic, din Transilvania. Pe la ceasurile după-amiezei, sub un soare care mai ieșea din nori doar cît să anunțe că e toamnă. În spațiul dintre o bisericuță de lemn și un cimitir vechi. La sărbătoarea pe cît de discretă, pe atît de frumoasă a unei comunități. Aici e invitat să cînte un venerabil artist popular din Maramureș. La prima vedere, totul pare făcut destul de stîngaci, tocmai pentru că e complet lipsit de orice regie. Dar locul, momentul, atmosfera și mai cu seamă omul invitat să cînte sînt, la un loc, ceva cu totul extraordinar. Vreo treizeci-patruzeci de oameni asistă la povestea asta. Printre cîntări și vorbe, artistul popular deplînge condiția în care am ajuns cu toții, halul în care se prezintă azi țara. Zice că nu le mai poate hori contemporanilor aproape nimic. Pentru că habar n-avem de seceriș, de pădure, de animalele din ogradă, de plecatul la armată, de temele care, odinioară, erau relevante. Pare că nici dragostea nu mai e ce-a fost. Numai că, scormonind prin amintire, printre cîntări vechi, artistul popular dă tot peste tristeți abisale. Și atunci, ca și acum, „biata țară“ era tot înstrăinată, iar noi eram rămași tot „fără tătuț, fără legănuț“.

Rezultatele acestei căutări în sipetul cu amintiri – un soi de pipăire după un vechi panaceu care ar mai obloji o durere de cap contemporană – se soldează, deseori, cu o sporire a migrenei existențiale. Junghiurile astea însoțite de melancolie nu sînt cu totul contemporane. Unele vin din negura timpului, din adîncul istoriei, și ne-au însoțit pașii șoptindu-ne la ureche că, orice-am face, e de rău. Sigur că perspectiva asta, felul ăsta de a vedea lucrurile poate fi acuzat de o cruntă superficialitate. Te folosești în cel mai simplist mod cu putință de creații folclorice, teme, citate din trecut, pentru a demonstra – nu fără o urmă de cinism – că „nu s-a schimbat nimic pe-aici“. Că sîntem într-o eternă suferință, o perpetuă dorință de a lua gîturile dușmanilor din cauza cărora nu ne am putut dezvolta și că ne bîntuie o milenară obsesie a neîmplinirii. Ți se poate spune imediat că ai un dinte împotriva compatrioților, că te-ai supărat pe sat, că dai cu noroi pe gardurile vecinilor doar pentru că ți s-au înfierbîntat mințile și nu le-ai stins cu apă rece. În plus, ți se va spune – poate pe bună dreptate! – că cel mai ușor e să găsești vinovății ingenioase, să dărîmi, să așezi totul în derizoriu. Și-atunci, tu fugi din nou în istorie, mai încoace, la Caragiale. Te umpli bine de muniție din acest depozit inepuizabil și ieși afară triumfător, trăgînd rafale lungi de citate care demonstrează fără putință de tăgadă că ai, totuși, dreptate.

E un joc care poate deveni profund intelectual, dar și presărat cu mărețe condimente dintre cele mai perverse. Și care poate da o mare satisfacție. Ai spus limpede, pe gură, să se țină minte la masă, sau ai scris temeinic, să dăinuie pe vecie, că nu ieșim din tiparul automutilării? Da? Ei bine, atunci te-ai scos. Nu mai faci parte din majoritatea ineptă care-și plînge, de secole, neșansa istorică și furatul propriei căciuli. Plus că ai tu însuți senzația că, denunțînd zgomotos tarele nației, te-ai răcorit un pic, ai ieșit din cuptorul rotisării naționale, te-ai scuturat un pic de mujdeiul resemnării și-ai devenit o ființă mai occidentală, mai civilizată, mai contemporană. Ahhh! Minunat sentiment! Dar trece repede. Realitatea de-aici nu se lasă pe tînjală. Dacă nu te trage de mînecă, îți dă un cap în gură. Te-ntorci imediat la ritmul zilnic, la alternanța asta magică de sublim și derizoriu, de provincial rudimentar și urban avangardist, de manea lălăită din dosul catedrei academice și de simfonic cîntat lîngă grătarul pe care sfîrîie micii. Și-ntotdeauna, ca-n cazul de față, pierzi firul. Nu mai știi de unde-ai luat-o, de la ce a-nceput fierbințeala, de la ce vine mahmureala.

Păi, de la cîntarea care plînge din vechime bietul popor rămas, în eternitate, „fără tătuț, fără legănuț“. Pare că strămoșii care au potrivit vorbele astea au suflat în noi, cu har venit de la Divinitate, proiectîndu-ne într-o derivă cosmică, în căutarea unei planete pe care s-o putem locui. Iar lacrimile acestei derive cosmice ne udă și azi, cînd scîncim din cauza aceleiași traume care ne bîntuie între anii electorali. Cum să ne găsim acum, așa cum am făcut-o de atîtea ori în istorie, un tătuț care să ne vegheze odihna și somnul dulce din legănuț? Cum să facem să dăm toate grijile și toate responsabilitățile pe mîna unui cîrmaci iscusit, care ne poate îndrepta corabia cosmică spre un țărm prietenos, pe care să stăm la plajă? Cum să facem să ne găsim un părinte protector, care să ne scoată din melancolia seculară a doinei și să ne dirijeze ca pe un cor care știe doar cîntece de vitejie?

Și, mai ales, cum să facem să găsim un tătuț care ne tolerează un pic micile șobolănii, capriciile de copilași, minciunelele nevinovate, somnolența iritată și, pe urmă, cînd ne facem mari, faptul că uităm mereu să ne facem temele? Cum găsim noi un asemenea tătuț? Că, dacă ne uităm îndărăt, în istoria recentă, am avut un tătuț. Unul pe care, pînă la urmă, l am împușcat. Și-am început să ne certăm între noi, pentru că unii ziceau c-a fost bun, alții c-a fost rău. Poftim, mai ieși din dilema asta! Mai găsește un tătuț care să ne mulțumească pe toți. Îngrozitoare misiune! Pentru că nici măcar la modelul de tătuț nu ne mai înțelegem. Unii dintre noi vor înapoi în legănuț. Alții și-ar asuma riscul de a învăța să umble. Între timp, facem o hărmălaie de nedescris. Iar nava plutește în ape cosmice necunoscute. Tătuți de ocazie ar fi pe stoc cîți vrei. Iar, din păcate, dintre noi sînt destul de puțini cei care au chef să-nvețe să meargă singuri. Eh, mai vedem ce-o fi.