Am înotat pînă la epavă şi înapoi şi îmi e frig şi sînt obosit rău. Mă aşez pe prosop şi îmi bag nasul în nisip. Miroase a mare şi în afară de valuri nu se aude nimic. Nisipul e cald şi bunuţ, dar tot tremur.

– Eşti sărat.

Buze calde şi dragi pe pielea mea rece.

Sînt valuri şi nu se aude nimic în afara mării şi a respiraţiei ei în urechea mea. Mă ia în braţe şi e bine, aşa cum poate să fie bine numai cînd eşti adolescent şi îndrăgostit lulea. Mă întorc şi o iau şi eu în braţe. Lumea mea devine verde-albăstruie ca ochii ei, miroase ca ea şi e caldă ca ea. Sînt fericit pînă peste urechi.

În jurul nostru, România se prăbuşeşte. Prima mineriadă mi-a făcut praf iluziile că o să scăpăm de comunişti. Leul este în cădere liberă, la fel şi economia. Sînt sărac lipit, dar m-am descurcat de bani de vacanţă lucrînd la o televiziune care instala cablu pentru prima dată în oraş. Am vîndut din uşă în uşă contracte de servicii şi în week-end vindeam lucruri româneşti în Bulgaria şi bulgăreşti la consignaţia din centrul oraşului.

Nopţi în care plecam la trei noaptea, într-un tren slinos, plin de beţivani, care făcea 100 de kilometri în trei ore şi un pic. Treceam cu bacul şi apoi vindeam în piaţa de la Vidin. Mă întorceam cu adidaşi pe care îi vindeam într-o consignaţie în centru. M-am oprit din „afaceri“ imediat după ce am făcut îndeajuns de mulţi bani pentru mare. Directorul meu nu înţelege de ce refuz să continui – eram cel mai bun agent de vînzări pe care îl avea şi făceam cu mult mai mulţi bani decît un salariu obişnuit. Mă interesează mult mai tare să citesc, să joc baschet şi să am timp pentru zînă. O să mă întîlnesc cu el peste 25 de ani la o conferinţă unde vorbesc eu şi, în mod surprinzător, o să îşi aducă aminte de mine şi de faptul că am renunţat la slujbă.

Costineşti-sat e cumva în altă lume. Stăm undeva la marginea satului, aproape de mare şi departe de staţiune. E cald, mult praf şi foarte liniştit. Nu sînt ştiri şi nici ziare. Zilele trec mai încet şi nu mă gîndesc deloc la ce o să fac cînd o să mă întorc în Craiova. Sînt student, dar o să trebuiască să fac bani. Tata îşi cheltuieşte toţi banii pe băutură, iar banii pe care îi face mama muncind la curăţenie la „Nemţoaică“ abia ajung pentru supravieţuire. Dar deocamdată timpul trece încet şi mai am vreo zece zile de stat la mare.

Filmele sînt pe gratis, pentru că ne cocoţăm pe gard. La fel şi spectacolele. Ne ducem la Vacanţa Mare, că sînt craioveni de-ai noştri. Spectacolul este penibil, plin de glume tîmpite şi evidente. Desigur, place tare majorităţii, dar asta cumva ne face să ne simţim bine.

Nopţile sînt tare bune şi stăm îngrămădiţi unul în altul pe plajă. Prindem o lună uriaşă. Îi ascultăm pe cei de la Celelalte Cuvinte şi ne plac mult. Mîncarea e ieftină şi proastă, dar asta contează prea puţin. Mîncăm îngheţată şi „indiene“ la cofetăria de lîngă terenurile de baschet în fiecare seară şi ne e de-ajuns.

Au trecut 26 de ani. Sînt iar la Costineşti. Plaja e plină de gunoaie şi miroase a alge putrezite. S-a construit mult şi aiurea – Costineştiul arată parcă a decor de film ieftin încercînd să imite Las Vegas-ul în Roşiorii de Vede. E urît cu spume. Plec oarecum scîrbit.

Plaja de la Corbu îmi aduce aminte de Costineştiul vechi. Şi deşi îmi e drag să îmi amintesc de Costineştiul vechi, la Corbu e mult mai curat, iar oamenii care vin sînt grijulii în a face curat după ei. La sfîrşitul zilei văd cu surprindere o gaşcă de tineri care curăță plaja şi se distrează în acelaşi timp. Pizza din Năvodari este bună tare şi descopăr o cafenea mică, cu o cafea senzaţională. Mă surprind gîndind că România, în ciuda unui guvern plin de mitomani şi corupţi, este una dintre cele mai dezvoltate ţări din lume.

Şi cu şi mai mare surprindere îmi dau seama că ea a dispărut. Că îmi face plăcere să îmi amintesc de îmbrăţișarea aia şi doar atît.