Rostim și scriem atît de multe cuvinte, cu o frecvență atît de mare și pe o scenă atît de deschisă, încît totul a devenit un zgomot de fond. Oceane de păreri freamătă din zori și pînă-n noapte, se învolburează în furtuni sau băltesc liniștite la soare. Talazurile de opinii, gînduri exprimate în toate felurile, au inundat orice spațiu imaginabil al limitelor fizice între care trăim. Există atîta exprimare în această lume încît ideea autentică de comunicare s-a dizolvat complet, într-o masă gigantică de afirmație. O exprimare al cărei scop nu e comunicarea, ci exprimarea însăși. Nu sîntem interesați să facem schimburi de mesaje încărcate cu sens. Asta ar însemna o pierdere de vreme. Nimeni nu și mai permite acum așa ceva. Adică să te oprești un pic și să te gîndești. Așa ceva poate fi considerat un soi de dizabilitate.

Pare că ne-am transformat cu toții într-un material elastic și, agățați de coarnele tehnologiei, funcționăm ca o praștie cosmică. Facem doar două mișcări. Ne întindem, ne tensionăm cît putem de tare, pentru ca apoi să expulzăm în spațiu, printr-o eliberare din tensiune, ceea ce considerăm că e o afirmație. O zicere. Un citat. Un gînd. O părere. Un text. Nu contează despre ce. E suficient să fie o alcătuire grafică, din litere grupate liniar, în segmente mai mari sau mai mici, despărțite de spații egale. Un text care e recognoscibil ca atare doar după aspectul lui grafic. Alunecăm, zi de zi, într-un abis de texte pasibile de a fi numite așa doar după felul în care arată, nu după ceea ce spun. Iar oceanul acesta planetar, al textelor, nu conține vietăți. Ci doar entități fără organe, alcătuiri uniforme dintr-un plastic universal, care nu mai e nici măcar toxic, pentru că, în absența vieții, nu mai poate amenința nimic. Zilnic, sute de milioane de pet-uri din acest soi de plastic, sute de milioane de alcătuiri lingvistice aruncate în neant alimentează acest ocean, care nu mai conține nici zgomot, nici tăcere, ci doar o mișcare continuă a cuvintelor de plastic.

Pe de altă parte, într-o altă dimensiune a sa, traficul acestui simulacru de comunicare e atît de intens încît nu mai poate exista nici noțiunea de stație. E doar un flux colosal, care funcționează cu unicul scop de a fi. Ca un organism care se consumă pe sine, pentru a exista și pentru a se divide. Singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat este să avem posibilitatea de a afirma. De a spune, înjura, striga, denunța ceva. Orice. Am descoperit gustul de a ne auzi cu toții, de a arunca în cosmos, în fiecare zi, contribuția noastră la vacarmul universal. Uneori ai senzația că a devenit ceva pur fiziologic, ca mersul la toaletă, dimineața. Trezire, toaletă, cafea, Internet, privire fugară, postare. Abia de aici încolo poți să accepți că urmează în fața ta o zi. După ce ai deschis adevărata fereastră care-ți face legătura cu lumea. Ecranul computerului. Adică după ce ai strigat întregii lumi mesajul tău de revenire la starea de trezire. Abia acum simți că ești parte a lumii spre care crezi că ai acces prin această fereastră.

Cu toții facem asta, fiecare în felul său. Cîtă vreme ai la dispoziție mijloacele tehnice de a te adresa universului, nimic nu-ți mai stă în cale. Pe 5 septembrie 1977, NASA a lansat sonda Voyager 1, un mesaj al omenirii care se adresează cuiva nedefinit, în imensitatea cosmică. Noi facem acum zilnic așa ceva. Trimitem, în fiecare moment al zilei, un mesaj care ne validează existența. Voyager 1, deși există fizic și transmite și la ora asta, e o superbă metaforă. Sondele pe care le trimitem noi acum, zilnic, prin fiecare postare care ne semnalizează prezența, sînt mai concrete ca o bătaie a inimii, dar din ce în ce mai golite de orice speranță a sensului. Cu toate astea, e o tentație care continuă să te devoreze, chiar dacă reușești să o refuzi. Pentru că știe că, mai devreme sau mai tîrziu, te vei întoarce la ea. Altminteri, riști să nu faci parte din lumea asta. Și, decît o aneantizare prin însingurare, mai bine una prin iluzia participării la lume. Așa că, pînă la urmă, tot intri în fluxul acesta colosal, care te înghite complet, chiar dacă tu te poți minți frumos că faci toate astea cu măsură, că tu doar observi, ți-ai făcut o identitate falsă, un cuib secret, de unde contempli nebunia lumii, delirul absolut, descătușarea supremă. Ai senzația că, dacă nu ți-ai dat numele real, nu ți-ai pus o poză cu tine cel adevărat/cea adevărată, observi totul din umbră, neștiut de nimeni, și ești, cumva, în siguranță. Crezi că, dacă te uiți pe gaura cheii, Gorgona nu-ți poate prinde privirea.

Însă chipul acesta al lumii nu e, cu tot dinadinsul, unul doar schimonosit. El e chipul nostru, așa cum sîntem acum. Lucrul cel mai trist este că orice ființă de bun-simț crede că bunul-simț însuși ar putea fi salvat de tehnologie. Că miliardele de trasee ale spațiului virtual se pot supune acelorași reguli, care abia mai rezistă în spațiul public, al prezenței palpabile de zi cu zi, în viața pe care încă o mai numim „reală“. Încă mai credem și sperăm că tehnologia ne ridică pe o treaptă superioară a existenței noastre, ca ființe umane. De fapt, pe străzile virtuale, mai mult sau mai puțin luminate, circulă aceiași indivizi periculoși ca în realitate. Acolo respiră aceiași ticăloși, bandiți, hoți, violatori, tipi fără scrupule, ipocriți de dimensiuni cosmice, oportuniști abisali, iresponsabili, mitocani, bătuți în cap, „impresioniști“ plini de figuri, exact aceeași faună ca aceea din realitate. Iar singura salvare, oricît ar părea de iluzorie, pentru oricare dintre lumi, e o imagine care poate părea banală. Salvările, ambulanțele, mașinile de urgență care ar trebui să apară în această situație nu mai sînt unele albe, cu o cruce roșie pe ele. Sînt galbene. Sînt mașinile care duc, zilnic, copiii la școală. Într-acolo ar trebui să privim, dacă vrem să salvăm ceva din ceea ce încă mai numim „sens“. Acolo și doar acolo mai e ceva de salvat.