Discuţiile despre originea şi istoria cuvintelor trezesc în genere interesul publicului, mai ales atunci cînd presupun incursiuni culturale, stabilind conexiuni interesante între diverse limbi; terenul este favorabil, se ştie, şi multor speculaţii şi scenarii fanteziste. Din păcate, deşi dicţionarele noastre generale cuprind o secţiune etimologică, aceasta nu numai că nu răspunde întru totul curiozităţii fireşti a cititorului nespecialist, dar riscă şi să producă destule confuzii. Etimologiile indicate în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) sînt de obicei telegrafice, omiţînd de cele mai multe ori informaţii asupra modificărilor semantice (sensul etimonului este indicat doar cînd este foarte diferit de rezultatul său din română) şi folosind un cod tehnic destinat mai mult specialiştilor. Mă tem că nu prea mulţi cititori ai dicţionarului ştiu că reproducerea directă a sursei din latină este rezervată cuvintelor moştenite (de exemplu: subţire – „Lat. subtilis“), în vreme ce pentru cuvintele împrumutate mai tîrziu, pe cale cultă, apare prepoziţia „din“ (subiect – „Din lat. subjectum“). Cele mai multe nelămuriri le produce însă aşa-numitul principiu al etimologiei directe, în conformitate cu care dicţionarele noastre indică doar ultima verigă a unei istorii lexicale; în cazul unui împrumut, sînt evocate doar forma sau formele din limbile cu care româna a venit în contact şi din care e cel mai probabil să fi fost preluat cuvîntul, nu şi sursele mai îndepărtate ale acestora. Informaţia pătrunderii directe în limbă este preţioasă pentru lingvişti, dar pare dezamăgitor de insuficientă şi adesea neclară pentru cititorul obişnuit, căruia dicţionarele explicative generale îi sînt de fapt adresate.

Un exemplu al efectelor acestei practici lexicografice poate fi văzut într-un recent manual de limba română, în care este ales ca exemplu de articol de dicţionar – în mod cît se poate de potrivit, de altfel – cuvîntul şcoală, cu definiţia şi cu indicaţia etimologică din DEX. Elevii pot astfel afla că substantivul românesc ar proveni din bulgară, sîrbă, rusă şi poloneză („Din bg., sb., rus. škola, pol. skola“). Informaţia poate fi tulburătoare pentru tinerii cărora le este probabil deja familiar englezescul school şi care ar putea să cunoască şi italienescul scuola sau echivalentele din alte limbi – şi care se vor mira de faptul că termenul românesc este legat doar de limbile slave (moderne) din jur. Informaţia telegrafică şi autoritară lasă loc liber imaginaţiei: poate că şi în engleză şi în italiană cuvîntul provine tot din bulgară, sîrbă, rusă şi poloneză? Autorii manualului au toată acoperirea ştiinţifică, pentru că au preluat o definiţie dintr-un dicţionar serios. Care poate totuşi să greşească, fie şi prin omisiune.

O explicaţie preferabilă este oferită de dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu, în care (pe baza studiilor lingvistice mai vechi, în primul rînd ale lui O. Densusianu) se arată că termenul latin schola a intrat în română prin intermediar slavon, într-o epocă veche, ceea ce îi explică forma; varianta ardelenească işcoală indică şi o sursă maghiară. În Dicţionarul limbii române – dicţionarul-tezaur al Academiei –, ca sursa principală apare slavona, indicaţie etimologică preluată de alte dicţionare mai noi (Micul dicţionar academic, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat). În acelaşi dicţionar se poate vedea cum cuvîntul era folosit în secolul al XVII-lea (de Dosoftei, Miron Costin şi alţii), avînd prima atestare înregistrată în Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia) din 1648: „în şcola a unui tiran“.

E interesant de văzut cum tratează cuvintele similare alte dicţionare de tipul DEX-ului: Le Petit Robert precizează pentru cuvîntul francez école prima atestare în secolul al XI-lea şi forma veche escole, indicînd originea sa latină – schola – şi greacă – skholê. În Zingarelli, formele italieneşti scuola şi (popular) scola sînt prezentate ca provenind din lat. schola(m), avîndu-şi la rîndul său originea în grecescul scholé, cu sensul „timp liber, studiu“. The Concise Oxford Dictionary indică pe scurt forma din engleza veche, de sursă latină, întărirea ei prin vechea franceză (escole), precum şi etimonul grecesc al cuvîntului din latină (skhole – „timp liber, filosofie, loc de lectură“). Conştiinţa moştenirii culturale greco-latine este evidentă în toate aceste cazuri.

La noi, în dicţionarul latinist al lui Laurian şi Massim (volumul al II-lea, 1876), cuvîntul era ortografiat scola, iar indicaţiile etimologice ignorau total contribuţia slavonă sau maghiară, limitîndu-se la originea latină, la sursa ei grecească şi la răspîndirea „mai în toate limbile Europei“. Definiţia începea chiar cu sensul etimonului greco-latin: „oţiu consacrat la învăţătură, la studiu, ocupaţiune cu învăţătura, doctă ocupaţiune, erudită conversaţiune“ (1876).

Sigur, ar fi incorect să nu se prezinte rolul intermediarului slavon în pătrunderea cuvîntului în română, dar e la fel de înşelător să se omită originea latină şi statutul său cultural, precum şi larga lui răspîndire în limbile europene. Principiul lexicografic al etimologiei directe a fost proclamat la un moment dat (în perioada comunistă) ca exemplu de superioritate a metodei ştiinţifice. De fapt, el poate avea două condiţionări ideologice, de care cei care l-au aplicat probabil nu au fost conştienţi: indiferenţa faţă de nespecialist, în numele unei supremaţii absolute a preciziei ştiinţifice, dar şi favorizarea izolaţionismului, a separării de un curent cultural occidental. Cred că ar trebui ca dicţionarele noastre să mai renunţe la vechile tipare (şi mai ales la aplicarea rigidă a principiului etimologiei directe), iar şcoala să furnizeze un minimum de educaţie lingvistică şi de reflecţie culturală: asupra felului în care apar, se schimbă şi dispar cuvintele şi sensurile, în legătură cu istoria culturală europeană şi chiar internaţională.