La începutul anilor ’90, cuvintele şi expresiile argotice pătrundeau în spaţiul public mai ales aduse de jurnalişti, care le foloseau cu intenţii documentare sau expresive. În ultima vreme, politicienii par a fi cei care recurg mai des la argotisme, fără rezerve, în Parlament sau în mesajele postate pe reţele de socializare, de unde presa le preia şi le răspîndeşte. Argotismele le sînt probabil multora la îndemînă, în registrul „şmecheresc“ pe care îl stăpînesc foarte bine şi care le asigură comunicarea cea mai directă, de extremă familiaritate, cu publicul fidel.

Cel mai recent exemplu de insultă agravată de apartenenţa la registrul argotic este sandilău, cuvînt folosit de un politician aflat la putere cu referire la un protestatar: Ce avem noi aici?! (…) sandilău cu acte-n regulă“. Termenul nu este cuprins în dicţionarele generale şi nici în studiile mai vechi despre argoul românesc, dar apare în Dicţionarul de argou al limbii române al lui G. Volceanov (din 2006), preluat de platforma Dexonline şi accesibil astfel căutărilor în Internet. Cuvîntul fusese deja înregistrat de Dicţionarul de argou al Ninei Croitoru Bobârniche (ediţia a II-a, 2003) şi de diferite alte surse din Internet (de exemplu, de dicţionarul de argou online 123urban.ro, creat prin colaborarea cititorilor).

Sensul cuvîntului este destul de clar: sandilău se înscrie în seria lungă a sinonimelor popular-argotice ale termenului nebun, cu înţelesuri graduale, actualizabile diferit în funcţie de context şi de intenţia vorbitorului, de la atribuirea unei boli psihice pînă la devierea faţă de o normalitate presupusă. Nu este surprinzător că unele explicaţii echivalează cuvîntul prin prost: insultele popular-argotice alcătuiesc un ansamblu în care sensurile comunică şi se întrepătrund; cînd contează doar intenţia de a jigni, prostia sau nebunia devin echivalente. În dicţionarul online 123urban.ro cele două utilizări principale sînt separate: „nebun“ (exemplu: „Ce sandilău e frati’tu ăsta… a sărit din mers din maşină…“) şi „prost“ („Frate, nu-l vezi ce sandilău e, cum crezi că e în stare măcar să conducă o maşină?“). Cel numit nebun sau prost este pur şi simplu altfel decît insul care se consideră bine ancorat în masa de oameni normali – cuminţi, deştepţi sau şmecheri. De fapt, oscilaţia între sensurile depreciative „nebun“ şi „prost“ exista deja în limba romaní, din care provine argotismul: în dicţionarul din partea a doua a cărţii lui Popp Şerboianu, Les Tsiganes (Paris, 1930), adjectivul diló era descris pe larg, cu numeroase subsensuri: „nebun“, „năuc, zăpăcit“, „naiv“, „de rînd, de origine joasă“, „vulgar“, „rău“, „prost, imbecil“ etc.

Cuvîntul (a cărui origine este recunoscută, se pare, de unii vorbitori) e rezultatul unei interferenţe dintre română şi limba romaní (ţigănească), produse în mod prototipic în mediile interlope şi în spaţiile carcerale, acolo unde etniile şi limbile sînt diferite, dar sînt comune activităţile şi stilul de viaţă. În asemenea medii – în care bilingvi sînt mai ales vorbitorii nativi de romaní –, vorbitorii nativi de română reinterpretează, redecupează prin falsă analiză, preiau în bloc expresii ţigăneşti pe care nu le înţeleg total, cărora le atribuie un sens dedus din context şi care pot deveni astfel cuvinte unice, neanalizabile. Un exemplu cunoscut este interjecţia mucles, provenind dintr-o sintagmă alcătuită în romaní din verb şi pronume clitic („las-o!“). Sandilău ilustrează transformarea în substantiv masculin a unei propoziţii în limba romaní, a formulei de insultă san dilo, adică „eşti nebun“ (san fiind persoana a II-a singular a indicativului prezent al verbului cu sensul „a fi“). Partea a doua a sintagmei – adjectivul diló, cu femininul dilí – a intrat de mult în româna argotică, unde s-a adaptat morfologic, pornind de la terminaţia femininului, în forma diliu, dilie. Forma -dilău este doar o altă variantă de adaptare fonetică şi morfologică a masculinului cu -o final accentuat. Segmentul dilău urmează acelaşi tipar care a produs, cu secole în urmă, adaptarea lui kaló („negru“) în forma călău; terminaţia se regăseşte în adaptarea unor împrumuturi din maghiară (sămădău) şi mai ales în formarea cu sufixul -ău a unor derivate cu conotaţii în genere peiorative (mîncău, lingău, clănţău etc.). E posibil şi să se fi pornit, aşa cum presupune Ioan Milică, în Expresivitatea argoului (2009), de la varianta sandiliu, în care sufixul -iu să fi fost substituit prin -ău. E interesant că san a mai fost invocat în diverse explicaţii etimologice; Al. Graur, de exemplu, considera că barosan ar proveni din sintagma baro san „eşti mare“.

Cuvîntul argotic a apărut la un moment dat în versurile formaţiei Paraziţii („Toţi vor să gîndească în locul tău / Nu te cred în stare, te cred sandilău“) şi a pătruns în proza contemporană care surprinde diverse registre de limbaj (Sorin Stoica, O limbă comună, 2005: „Da, bă, ăsta e un sandilău, să n am parte“). Asemenea extinderi ale uzului nu îl fac însă, cu siguranţă, cuvîntul potrivit pentru polemici politice şi mesaje publice. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).