Cuvintele şi sintagmele-emblemă pe care le repetă cel mai insistent un anumit discurs politic şi mediatic actual sînt, probabil, protocoalele şi statul paralel (o fantomă lexicală, foarte asemănătoare cu teroriştii din decembrie 1989). Ambele au deja calitatea de steag de luptă şi insignă de recunoaştere; a le folosi – cu un aer conspirativ şi în formulări eliptice – înseamnă a împărtăşi anumite opinii politice şi a vîna un duşman comun.

Termenul protocol, care circulă mai ales în forma de plural, are rolul de a trezi cît mai multe asocieri de idei cu teoriile conspiraţiei mondiale. În utilizarea sa se observă inevitabila asociere cu apocrifa antisemită de la începutul secolului al XX lea – Protocoalele Înţelepţilor Sionului; de altfel, unele intervenţii jurnalistice semnalează, prin jocuri de cuvinte intertextuale, această apropiere („Protocoalele înţelepţilor SRI“, contributors.ro).

Protocol e un cuvînt atestat în română încă din secolul al XVIII lea, în contexte administrativ-juridice, cu sensurile „formular“ sau „registru“; este un împrumut cult cu etimologie multiplă, putînd fi explicat prin germană (Protokoll), franceză (protocole) şi italiană (protocollo), dar şi direct din latina de cancelarie (protocollum, împrumutat din greacă, unde avea forma protokollon). În secolul al XIX-lea, se vorbea la noi de formalnicul protocol şi circulau deja deformări populare prin metateză, ca potrocol (citate de Dicţionarul limbii române – DLR). Un personaj din teatrul lui Alecsandri vorbeşte de potrocale de recenseminţă (adică protocoale sau registre de recensămînt). Sensurile de „proces-verbal“, „acord diplomatic“, „reguli de ceremonial“ sînt şi ele destul de vechi. Dicţionarul latinizant al lui Laurian şi Massim (Dictionariulu limbei romane, volumul al II-lea, 1876) înregistra toate aceste înţelesuri, dar le ilustra mai ales pe cele metaforice, care atestau intrarea cuvîntului în vorbirea de toate zilele: „a ţine protocol de toate scandalele, de toate faptele şi zisele vecinilor“; „a înscrie toate nimicurile în protocolul vieţii sale“. În utilizările moderne (întărite şi de existenţa în engleză a cuvîntului cu aceeaşi origine, protocol), termenul desemnează şi sistemul de reguli care trebuie urmate într-un experiment ştiinţific sau într-un tratament medical sau, în terminologia IT, instrucţiunile care permit computerelor conectate să comunice între ele.

E interesant că dicţionarele noastre nu au înregistrat sensurile eufemistice pe care le-a dezvoltat în registrul familiar cuvîntul protocol, pornind de la sintagma juridic-administrativă cheltuieli de protocol. Aceasta are un sens bine precizat – „Conform Codului fiscal, cheltuielile de protocol sînt cheltuielile ocazionate de acordarea de cadouri, tratații și mese partenerilor de afaceri, efectuate în scopul afacerii“ (contazen.ro) –, dar în limbajul colocvial ajunge să fie folosită pentru mese şi cadouri oferite în cu totul alte situaţii, în care se identifică cu mituirea. Un forum educaţional cuprinde numeroase referiri la protocol şi banii de protocol: „Cum e pe la voi la licee, aţi început să strîngeţi bani de protocol ceva, vi s-a cerut?“; „doriți să spuneţi cumva că acest «protocol» este îndreptăţit de condiţiile salariale mizere ale profesorilor?“; „la mine în şcoală este obligatoriu protocolul pentru bac…“ (forum.portal.edu.ro). Formula apare adesea în presă – „Arestate pentru că au strîns bani de «protocol». Cele trei, cu vîrste între 25 şi 40 de ani, au fost reţinute vineri după ce au fost prinse în flagrant, în timp ce primeau de la colegii lor cîte 200 de lei, bani care ar fi urmat să ajungă la membrii comisiei, la examenul de absolvire de azi“ (libertatea.ro) – şi a fost folosită şi pentru interzicerea fenomenului: „Elevii nu vor avea voie să strîngă bani de protocol la examenele din această vară“ (edu-news.ro).

Revenind la pluralul protocoale, folosirea ruptă de context sau asocierea constantă cu adjectivul secrete tinde să încarce emoţional (cu teroare şi indignare) ceea ce ar trebui să rămînă strict tehnic şi juridic; colaborarea bazată pe reguli, cu instrucţiuni precise, între instituţii ale statului este, probabil, preferabilă uneia întîmplătoare şi arbitrare. Protocoalele, ca şi metodologiile, pot fi criticate pentru excesul birocratic, dar îşi dovedesc adesea utilitatea în reglementarea situaţiilor concrete. Discursul politic actual le împinge însă în zona miturilor politice (evocînd „duşmanul care conspiră“).

Dezvoltările colocviale şi emoţionale din ultima vreme ale singularului protocol (echivalent cu mită) şi ale pluralului protocoale (devenite un fel de conspiraţii consemnate în scris) tind să pună în umbră înţelesurile etimologice şi tehnice ale cuvîntului. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).